Poţi să fii drept cu copilul tău? Nu are importanţă dacă un tată îşi pedepseşte copilul. Dar să-l pedepsească în aşa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: „M-a pedepsit pe drept!”. Nu are importanţă prea mare dacă vorbim cu asprime copilului la nevoie, dar să vorbim în aşa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: „Aşa îmi trebuie!”. Chiar dacă nu o spune cu glas tare, să o spună în sinea lui. Poate să nu aibă curajul să o spună cu glas tare, dar are mare importanţă s-o spună în adâncul sufletului lui.

Să-mi permiteţi să aduc în discuţie un exemplu, pe care s-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să nu-l fi auzit. Un tată îşi duce la spital copilul căruia trebuia să-i facă o operaţie. Văzând doctorii, copilul începe să se teamă, să plângă şi să ceară tatălui să-l ducă acasă: „De ce m-ai adus aici, nu ţi-e milă de mine, nu mă iubeşti!”. Tatăl, desigur, îl lasă la spital, chiar dacă copilul suferă foarte mult. Când se va face bine, este imposibil ca acesta să spună că tatăl lui a procedat aşa pentru că nu l-a iubit. Este imposibil! Copilul înţelege. „M-au dus la operaţie, m-a durut, dar trebuia să mă ducă!”. Într-un astfel de caz, nu poate rămâne în sufletul copilului sentimentul că tatăl l-a nedreptăţit, că nu l-a iubit atât cât trebuia. Ori de câte ori este pedepsit un copil, dacă în sufletul lui se naşte acest sentiment, că părinţii nu l-au  nedreptățit, ci l-au pedepsit pentru binele lui şi din dragoste, atunci poate fi pedepsit fără teamă. Altfel, copilul va fi într-un război permanent cu părinţii.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii – Despre educația copiilor, volumul I, Editura Bizantină, p. 135)