Am privit oamenii care ajungeau în dreptul raclei Cuvioasei. M-am hrănit din liniștea lor. Din binecuvântarea de a fi lângă Sfânta fără grabă. Nu stăteau exagerat de mult față de zilele aglomerate. Dar trei secunde în plus contează. Și se lipesc bine de suflet!

O tânără cu bebelușul în brațe a coborât din baldachinul Sfintei și, la baza scărilor, a îngenuncheat. Preț de o clipă, a mai avut o conversație de taină – iar pruncul a stat cuminte, lăsând-o să se reculeagă.

Unei voluntare i-a căzut, fără să vrea, o iconiță a Hramului. Tălpile din jur riscau s-o acopere. Și-atunci am văzut jandarmul care s-a strecurat printre oameni și a ridicat cu grijă pe Sfinții Parascheva și Andrei Criteanul. Mi s-a părut cea mai delicată misiune de salvare. Și-un gest de mărturisire a credinței.

Dintr-o dată, s-a făcut mult zgomot metalic. Se aducea o rampă mobilă care a fost atașată la baldachin – ca un covor roșu pentru o doamnă aflată în scaun cu rotile. A ajuns ușor la Sfânta, s-a închinat, a fost coborâtă în siguranță. Când a rămas singură, femeia a mișcat de roți și s-a apropiat de veșmântul de flori în care este împodobit locul Cuvioasei. Într-o răbufnire emoționantă, și-a afundat fața în flori și-a început să plângă. Erau lacrimi de fericire.

Priveam la fețele celor de la rând și unele mi se păreau cunoscute. Nu întâmplător. Le mai văzusem și cu o oră înainte, la același rând, cam în același loc. La un moment dat, o familie și-a dat seama că „am prins-o”. Am zâmbit și-am trecut mai departe cu privirea – lăsând-o să se bucure de oricât de mult timp și-oricât de multe așezări la rândul Sfintei.

Afară a fost frig și eu am ajuns să nu mai simt rece. M-am încălzit la focul inimilor bune. La focul credinței. La focul sfințeniei.