Sfânta Monica, al cărei prenume are un aer berbér, s-a născut la Tagaste, în Numidia, în 331, pe însorita coastă de nord a Africii. În perioada romană, regiunea era deosebit de fertilă. Climatul mediteranean promova dezvoltarea luxuriantă a viilor şi a măslinilor, iar recoltele de grâne erau bogate. Cu certitudine, Tagaste nu era cea mai importantă cetate din regiune. Dacă n-ar fi fost locul de naştere al Monicăi şi al Fericitului Augustin, posteritatea l-ar fi uitat probabil. Originile cetăţii datează din primii ani ai erei creştine. Roma şi-a adus contribuţia genială la construirea cetăţii, acordând consiliului municipal titlul de illustrissimus. Pornind de la identitatea romană – care, în toleranţa sa legendară şi înţeleaptă, se adapta individualităţii culturii locale – propovăduirea Evangheliei răspândise în toate colțurile cetăţii valorile creştine ale fraternităţii şi iubirii pentru cei nefericiţi, pe care modul păgân de viaţă avea tendinţa de a-i marginaliza.

Temperamentul Monicăi reflecta toate elementele caracteristice ale mediului în care şi-a început viaţa: tenacitatea strămoşilor punici, echilibrul şi diligenţa romanilor şi blândeţea milei creştine (Giovanni Falbo, Santa Monica, Edizioni San Paolo, Milano, 2003, p. 11 sqq).

În atriumul sau curtea exterioară a unei vile de la periferia oraşului Tagaste, bunica și nepoata sa, Monica, una lângă alta, priveau în adâncul umbrelor întunecate ale serii, pentru că toridul soare african apusese nu demult în spatele Munţilor numidieni, iar ziua se stinsese ca o lampă. 

Bătrâna începuse să-i relateze cele ce a auzit de la mama dânsei, despre exilul Sfântului Ciprian, cu origini africane, al cărui tată fusese senator, iar familia lui era binecunoscută şi puternică. Pe moment n-au îndrăznit să-l condamne la moarte, deşi mai târziu, şi el îşi va vărsa sângele pentru Hristos. A fost voia lui Dumnezeu să rămână încă mulţi ani pe pământ pentru a-şi întări turma în încercare. Pe când era el copil în Cartagina şi încă păgân, Sfintele muceniţe Perpetua şi Felicitas au suferit împreună cu însoţitorii lor. De-abia mulţi ani mai târziu, a devenit creştin, dar poate chiar moartea acelor martiri i-a sădit prima sămânţă în suflet. Erau istorisiri adevărate, adeseori repetate, de care copila nu se plictisea niciodată. Bunica sa trăise acele negre zile ale persecuţiei şi era deliciul copilăriei Monicăi să o asculte povestind despre vieţile celor care fuseseră martori ai credinţei în propria lor ţară, Africa. 

F. A. Forbes, în cartea sa The Life of Saint Monica, încearcă să ne ofere un episod deosebit de patetic privitor la puterea mărturisitoare a Sfintei Perpetua. Este vorba de povestirea istorisită copilei Monica de bunica ei. 

„«Perpetua nu era cu mult mai mare decât tine»”, spuse bătrâna. «Era de viţă nobilă şi născută din mamă creştină, deşi tatăl ei era păgân. Era căsătorită şi avea un bebeluş de câteva luni, când fu chemată în faţa tribunalului guvernatorului roman, Hilarion, toţi au fost mişcaţi de tinereţea şi frumuseţea ei». «Adu sacrificii zeilor», spuseră ei, «şi vei fi liberă». «Eu sunt creştină», răspunse ea, şi nu mai spuse nimic, oricât au încercat să o forţeze.

Bătrânul ei tată se grăbi spre ea, cu copilul şi i-l puse în braţe. «Îţi vei lăsa copilul fără mamă?», întrebă el, «şi-ţi vei împinge bătrânul tată în mormânt?».

«Ai milă de copil!», strigară privitorii. «Ai milă de tatăl tău!»,

Perpetua îşi strânse copilul la piept, iar ochii i se umplură de lacrimi. Toţi crezură că dădea înapoi şi se grăbiră să o încurajeze.

«Doar câteva boabe pe talgerul de aramă», spuseră ei, «şi eşti liberă – de dragul copilului şi al bătrânului tău tată».

Ea împinse copilul de lângă ea. «Sunt creştină», spuse. «Dumnezeu va avea grijă de copilul meu»” (F. A. Forbes, The life of Saint Monica, London, 1919, p. 15 sq). Ce tărie de caracter, câtă credință! Realizând o scurtă divagație, subliniem faptul că Perpetua a împlinit la modul desăvârșit cuvintele Mântuitorului: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).

A fost condamnată împreună cu însoţitorii ei să fie aruncată la fiarele sălbatice în amfiteatru, după care au fost aruncaţi într-un donjon întunecat. În fiecare zi erau tentaţi cu promisiuni de libertate dacă renunţă la Adevăr. Micuţul copil s-a născut în închisoarea unde aşteptau moartea. O creştină a luat copilul să-l crească în credinţă. Tânăra mamă nu a mai văzut niciodată faţa copilului ei pe această lume. Un cuvânt, o mişcare simplă a mâinii, şi ar fi fost eliberaţi, redaţi vieţii fericite a bătrânilor şi caselor care le erau dragi. Erau mulţi, în acele crude zile, care nu au avut curajul să lupte, care au adus sacrificii zeilor şi au mers înainte. Dar nu aceste femei.

I-au mai adus o dată Perpetuei copilul în încercarea de a-i dărâma dârzenia. „«Închisoarea era ca un palat», spuse ea, în timp ce căpşorul umed i se sprijinea de piept. Tatăl său plânse şi chiar o lovi în durerea şi mânia sa. «Sunt creştină», spuse ea şi îi înapoie copilul.

Au fost aruncaţi la fiare. Felicitas şi Perpetua, care fuseseră aruncate dintr-o parte în alta de o vacă sălbatică, deşi măruntaiele le erau sfârtecate oribil, erau încă în viaţă. Au fost chemaţi gladiatorii să le decapiteze. Felicitas a murit la prima lovitură, dar mâna omului începu să tremure şi o lovi pe Perpetua din nou şi din nou, rănind-o, dar nu mortal. «Ţi-e mai frică decât îmi este mie», spuse ea blând, şi luând vârful sabiei, îl ţinu la gâtu-i.

«Loveşte acum», spuse ea, şi astfel trecu (în cealaltă viață) în prezenţa Dumnezeului ei” (F. A. Forbes, op. cit., p. 17-18).

Din Actele martirice, avem episodul în care, fiind în temniță, în seara de dinaintea aruncării în arena, martira Felicitas suferea văitându-se de durerile nașterii, căci era în luna a opta de sarcină; temnicerul a întrebat-o cum va putea suferi ea a doua zi ordaliile inimaginabil de grele. Atunci ea a oferit un răspuns care a rămas antologic în întreaga literatură patristică, relevând faptul că Hristos îi întărea pe martirii Lui, suferea în ei și devenea tăria lor: „Acum eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo, însă, un altul (Hristos) va fi în mine, Care va pătimi pentru mine, fiindcă şi eu voi pătimi pentru El”. Redăm întreg textul: „(...) Felicitas s-a bucurat şi ea de harul Domnului. Fiindcă se afla în luna a opta de sarcină (căci fusese arestată însărcinată), iar ziua spectacolului se apropia, ea era în mare frământare, ca nu cumva, din cauza sarcinii, să fie amânată (de la pătimire). Căci nu se îngăduia (după legile romane) ca femeile însărcinate să fie condamnate la moarte. Apoi (...) să nu-şi verse sângele ei sfânt şi nevinovat printre alţi nelegiuiţi (mai în urmă).

Dar şi însoţitorii ei de mucenicie erau adânc întristaţi de a lăsa o aşa de bună tovarăşă şi însoţitoare singură pe calea aceleiaşi speranţe. De aceea, cu trei zile înaintea muceniciei, uniţi cu toţi în aceeaşi întristare, au făcut rugăciune către Domnul. Îndată, după rugăciune, au cuprins-o durerile (naşterii). Şi pe când suferea, plângându-se de greutatea firească a unei naşteri în luna a opta, unul dintre paznicii celor închişi i-a zis:

— «Dacă acum tu suferi atât de mult, ce vei face atunci când vei fi aruncată fiarelor, pe care le-ai dispreţuit, fiindcă n-ai voit să jertfeşti zeilor?».

Şi ea a răspuns:

— «Acum eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo, însă, un altul (Hristos) va fi în mine, Care va pătimi pentru mine, fiindcă şi eu voi pătimi pentru El».

Astfel, a născut o fetiţă pe care a crescut-o o soră (creştină) ca pe o fiică a ei” (Actele martirice, Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas, XV, traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Editura IBMBOR, București,1997, p. 125-126). 

Ascultând acestea, Monica, cutremurată de exemplul celor două femei tinere, concluzionă faptul că, pe cât erau ele de firave la trup, pe atât erau de puternice în cele ale duhului. Nu este dificil pentru o persoană să fie întotdeauna puternică și cinstită atâta timp cât aceasta prioritizează credința și iubirea de Dumnezeu în viața ei. 

După ce bunica îi expunea astfel de istorisiri, Monica se gândea la propria ei viaţă tânără şi cum, cu toată protecţia unui cămin creştin în jurul ei, de-abia scăpase de un pericol mare. Încă din copilărie fusese crescută de bătrâna doică a tatălui ei – nu prea tandră, dar înţeleaptă, pentru că oraşul Tagaste era în mare parte păgân în obiceiurile sale, iar bătrâna şi credincioasa slujnică ştia prea bine ce tentaţii o vor înconjura pe protejata ei în anii ce urmau. Monica, deşi plină de viaţă şi de duh, avea un bun simţ şi un raţionament dincolo de anii ei. Avea şi o mare dragoste de Dumnezeu şi de toate care ţineau de slujbele divine, şi petrecea ore în genunchi în biserică într-un colţ liniştit. Acolo îşi aducea toate necazurile copilăreşti şi speranţele de copil; nevăzutului Prieten i se confesa cu toate secretele inimii sale tinere şi, mai presus de toate, acea dorinţă de a suferi pentru El şi pentru Biserica Sa, sentimente pe care i le inspiraseră actele martirilor. Când timpul se scurgea prea repede şi se întorcea târziu acasă, accepta cu umilinţă corecţia care o aştepta, pentru că ştia că încălcase – deşi fără intenţie – ordinele doicii ei (F. A. Forbes, op. cit., p. 19).

Pe parcursul vieții, va suferi și Monica ordaliile un martiriu la fel de dureros şi amar ca moartea (grija față de fiul ei rebel, Augustin), iar Monica era chemată să-l guste nu peste mult timp.

Este firesc pentru o mamă să acorde o îngrijire specială copilului care are cea mai mare nevoie de ea, fără a neglija în vreun fel pe ceilalţi. Aşa că Monica, văzând că ceilalți copii ai ei, Perpetua şi Navigius, erau mai cuminți şi aveau mai puţină nevoie de îngrijire imediată, şi-a concentrat atenţia şi eforturile asupra lui Augustin. Deşi acesta excela prin darurile intelectuale, viaţa nedisciplinată şi dezorganizată făcea să aibă grabnică nevoie de îndrumarea şi rugăciunile Monicăi.

Numeroase mame experimentează astăzi o adâncă anxietate şi o profundă preocupare pentru copiii dificili sau rebeli. Oricât ar duce astfel de femei lupta cu întreaga lor tărie, uneori își arată nemulțumirea și disperă pentru că eforturile lor nu duc aparent la nimic. Sfânta Monica a rămas neobosită și tenace în a-l însoţi pe Augustin în toate necazurile, căutările și rătăcirile lui, care l-au condus să îmbrăţişeze erezia şi un stil imoral de viaţă. Și aceasta timp de optsprezece ani! Fără îndoială, că istorisile sfinte ale bunicii au pregătit și întărit sufletul ei pentru această misiune deloc ușoară.

Poate că Monica a plâns pentru fiul său, dar niciodată nu s-a recunoscut învinsă. S-a rugat Domnului. Rugăciunea, încrederea în Dumnezeu şi efortul practic i-au adus victoria într-o bătălie care era cu certitudine dincolo de puterile ei, dar pe care a continuat să o poarte cu inepuizabila energie care vine de la Domnul. Eforturile ei au fost răsplătite de Bunul Dumnezeu, căci Fericitul Augustin îi datorează ei, în cea mai mare parte, întoarcerea la trăirea credinței creștine.