În primele veacuri trăia un monah care ori de câte ori îl întreba egumenul lui „Cum îți merge cu sănătatea, frate?”, acela se plângea întotdeauna că era trudit de multă muncă. Auzind egumenul în fiecare zi aceeași plângere l-a întrebat într-o zi pe monah: „Ce fel de lucrare faci că te ostenești așa de mult, frate?”. Și monahul a răspuns: „Sfinte egumene, am atâtea munci în fiecare zi și noapte, încât numai puterile mele nu mi-ar ajunge pentru ele, dacă nu m-ar ajuta Dumnezeu:

Mai întâi, am doi șoimi, pe care încerc să-i țin legați și să-i îmblânzesc.

În al doilea rând, am doi iepuri, pe care îi păzesc să nu fugă.

În al treilea rând, am doi boi, pe care trebuie să-i supraveghez ca să lucreze.

În al patrulea rând, am un lup la care iau aminte să nu vatăme pe cineva.

În al cincilea rând, am un leu, pe care încerc să-l birui și în al șaselea rând, am un slăbănog, pe care trebuie întotdeauna să-l îngrijesc.”

Egumenul, când a auzit acestea, a râs puțin și a zis monahului. „Acestea, fiul meu, nu sunt cu putință, fiindcă este imposibil să facă cineva asemenea munci”.

„Și totuși preacuvioase părinte”, răspunse monahul, „ți-am spus adevărul adevărat”.

Și egumenul, care socotea până la un punct superficiale și fără conținut cuvintele monahului, a zis: „Explică-mi, fiule, pilda aceasta”. Și monahul a răspuns: „Mai întâi, cei doi șoimi, părinte, sunt cei doi ochi ai mei, care zboară, se duc de ici colo, și trebuie să port de grijă să nu vadă ceva care ar putea să mă îndemne la vreun păcat, lucru pe care din nefericire l-a pătimit prorocul și Împăratul David, văzând pe nevasta lui Urie, Beerșeba. În al doilea rând, cei doi iepuri sunt picioarele mele, pe care trebuie să le împiedic să alerge către plăceri și în calea păcatului, fiindcă la botezul meu, când preotul le-a uns pe ele cu mir, a zis: „ca să umble în căile Tale”, adică ale lui Hristos. Închipuiește-ți, deci, părinte, de câte osteneli este nevoie pentru aceasta. În al treilea rând, cei doi boi sunt mâinile mele pe care le supraveghez cu mare atenție ca să lucreze. Să lucreze totuși binele, precum mâinile Domnului, care iarăși la Botezul meu, preotul a zis despre ele: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”.

În al patrulea rând, lupul este limba mea, care pururea are nevoie de frâu, ca să nu muște pe vreun frate al meu cu osândirea și clevetirea, frate care este de față sau absent, sau poate a și murit. Și înțelegi, părintele meu, când Sfântul Duh spune despre limbă prin Iacob, ruda Domnului, „Dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit”[1] și iarăși: „Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul”[2] . Și iarăși: „Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr, plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni care sunt după asemănarea lui Dumnezeu”[3]. Ce trebuie să fac eu cu această fiară, lupul pe care îl am în gura mea? Dar încă și asta, cum eu, părintele meu, să reușesc ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre limbă, ca să nu spună mai mult sau mai puțin decât trebuie, ci pe toate să le spun cu cumpănă, ca să fiu drept fără mare osteneală. Nu spune Sfântul, cântar să avem limba noastră ca să cântărim cuvintele noastre și să nu spunem nici mai mult, nici mai puțin, ci numai cele corecte cu acrivie?  Fiindcă, dacă noi cântărim cu precizie și mare atenție aurul și alte lucruri, trebuie cu și mai mare atenție și precizie să luăm aminte la cuvintele noastre. Și încă, părintele meu, cum să nu mă lupt cu lupul acesta, limba mea, când citesc la Avva Sisoe care zice: „Frate, am treizeci de ani de când nu mă mai rog la Dumnezeu pentru păcate, ci numai acest lucru zic în rugăciunea mea: „Doamne, Iisuse Hristoase, păzește-mă pe mine, de limba mea, fiindcă am atâția ani de când mă nevoiesc și iarăși mă poticnesc cu limba și păcătuiesc”.

În al cincilea rând, leul, părinte, este inima mea, împotriva căreia duc ziua și noaptea o luptă înverșunată și din nefericire mă trage cu mare silă la toate cele care vatămă și distrug sufletul meu. Vezi, părinte, „că toate gândurile omului sunt plecate spre rele din tinerețile lui”[4] și că inima mea este necurată cum spune Domnul meu: „Din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule”[5] și că într-adevăr așa este și trebuie să mă ostenesc să o curăț, cum adeverește prorocul David care zice către Domnul: „Inimă curată zidește întru mine și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”[6]. Și în al șaselea rând, slăbănogul este trupul meu, care niciodată nu se află în aceeași stare. Uneori vrea hrană, alteori post. Alteori odihnă, alteori tiranie. Alteori căldură, și alteori nu, și din această pricină sunt silit să am atenția mea întoarsă asupra lui, ca să-i port de grijă, atât cât este drept, fiindcă și acesta are nevoie să fie îngrijit cum are nevoie oul de coajă.

Când a auzit acestea egumenul de la înțeleptul monah s-a bucurat și a zis: „Dacă am face toți ca tine, fiule, să lucrăm, ca să ne stăpânim patimile și să domolim răul, pe noi înșine adică, pământul s-ar face cer și toți am fi fericiți și liniștiți”.

Din păcate, iubiților, noi nu lucrăm pentru noi înșine și societatea noastră a devenit o junglă, deși în rugăciunea domnească Domnul ne îndeamnă să zicem: „Vie împărăția Ta... precum în cer, așa și pe pământ”.

Dar unde este timpul pentru sufletul nostru, virtutea noastră, credința, Hristos, mântuirea sufletului nostru?

Vedeți lumea și toate cele nebune din lume și păcătoase și cât ne sârguim pentru ele, modă, cafenele, acte, terenuri, taverne, corupție, dansuri și tot ceea ce are legătură cu trupul. De aceea am și ajuns atât de jos și trăim ca și cum nu L-am cunoaște pe Hristos și astfel suntem vrednici de soarta noastră.

De aceea suntem pedepsiți pentru alegerile și păcatele noastre. Fie să dorim să primim dumnezeiasca luminare, să lucrăm pentru curățirea simțurilor de patimi, pentru agonisirea virtuților Evangheliei, ca să avem nădejde de mântuire, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților.

[6] Psalmi 50, 12