L-am cunoscut, spre apusul vieții sale. La fiecare întâlnire ne-a împărtășit, mie și doamnei preotese, din înțelepciunea, din experiența preoției și a vieții de familie și din preaplinul sufletului său. După mutarea la Domnul, știind respectul și dragostea familiei noastre pentru părintele, doamna Mărioara Alexa, fiica Sfinției Sale, ne-a dăruit, câteva dintre fotografiile, diplomele, notițele și însemnările acestuia.

Căutând, cu atenție, prin documentele primite, am descoperit un cuvânt de învățătură  intitulat „Tactul pastoral și ținuta clerului cu credincioșii”, datat din 3 aprilie 1989 și semnat de părintele. Hârtia îngălbenită de trecerea timpului și cuvintele tapate la mașina de scris, dezvăluie o multitudine de îndemnuri despre cum ar trebui să fie activitatea pastorală a preoților.

Pentru a simți profunzimea celor scrise, redau, mai jos, câteva dintre gândurile sale.

Activitatea pastorală a preotului, poate fi încununată cu succes, spune părintele, dacă este ,„pregătită cu bună vreme, cere eforturi susținute și grele, cere să ne câștigăm o experiență pastorală, care nu vine de-a gata, nu se obține mecanic prin simpla trecere a anilor, așa că se mai poate întâmpla, paradoxal, ca un păstor de suflete să fie bogat în ani, dar sărac în experiență și activitate pastorală și invers…Preoții întâmplării și ai bunului plac soluționează cele mai grele cazuri pastorale după același calapod, fără nicio problemă de conștiință și fără nicio dificultate, după ei. Totul se sfârșește înainte de a începe, adică drepții credincioși sunt nivelați cu tăvălugul nepăsării, a lipsei de răspundere și reduși la același numitor comun.

Un asemenea preot duhovnic este departe de activitatea pastorală, departe de cunoașterea sufletelor și pare totdeauna grăbit, preocupat de alte probleme și nu este exclus ca deseori să jignească pe cei mai sensibili, încât credincioșii rămân cu inimile și sufletele ferecate înaintea lui, nu vor avea ajutorul cel mult căutat al Bisericii și al Domnului nostru Iisus Hristos, iar sufletele acestea rănite pot să se poticnească și să se piardă. Pentru aceasta, în lucrarea pastorală, preotul trebuie să fie foarte atent și cu frică de Dumnezeu, fiindcă nu-i deloc ușoară apropierea sufletească dintre preot și credincios…

Modelarea și câștigarea sufletelor cere pasiune, artă, jertfă și har. Toate acestea înseamnă stăruință fără preget. Venind în parohie preotul trebuie să-și dea seama că, nu cu el începe activitatea pastorală din acea parohie și nici nu o încheie el ci, în partea lui de efort duhovnicesc, reușita pastorală înseamnă mai întâi susținerea și continuarea activității pastorale celei bune și purtarea crucii cu jertfă personală; abia la sfârșit va avea parte de cununa dreptății. Dar, aceasta, cere angajare strictă și demnă de slujire preoțească, ca rod al vocației și al conștiinței treze, inițiativă și acțiune dusă până la capăt, fie în păstorirea generală, fie, mai ales, în cea individuală. Păstoria presupune inspirație și atenție statornică, prezență de spirit și veghere. Ea cere o grijă stăruitoare, care numai permanentă fiind, devine firească, nesilită, corespunzătoare și cu folos.

Tactul pastoral înseamnă echilibru. El cere măsură potrivită, răspuns cuminte și înțelept, cât și atitudinea cea mai indicată pentru fiecare caz în parte, toate acordându-se în primul rând cu conținutul chemării preoțești și în al doilea rând, cu condițiile sub care se prezintă cazul special…

Legat fiind de persoana preotului, tactul pastoral este stilul, modul propriu de comportare, de acțiune, netransmisibil în esența sa, dar posibil corectat, de adaptat la realitățile pastorației…

Spre a nu trăda idealul căruia i s-a consacrat și să aibă rod în lucrarea sa pastorală, preotul, permanent să vegheze asupra sa și asupra comportării. Lucrarea cu rezultate bune este în funcție de pilda de viață preoțească, de autoritatea morală, de pregătire, de comportarea în familie sau în societate.

Părintele Patriarh Teoctist precizează datoria de a fi slujitor când zice: Omul este un altar pe care preotul trebuie să-l slujească cu aceeași datorie și răspundere ca și în fața Sfântului Jertfelnic. De aceea, pastorația preotului ortodox, nu constă în dominație și autoritate, poticniri și vicii, ci în slujire umană plină de răspundere și jertfă.

În sensul tactului pastoral, preotul învățător este luminătorul care cheamă și convertește, care îndrumă și asigură viață creștină sufletelor încredințate lui… știința sa este Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, tâlcuirea lor ortodoxă, iar priceperea lor este dragostea.

Ca părinte sufletesc, trebuie să asigure și să răspundă cu dragoste la toate cerințele duhovnicești, fără întârziere, cu îndatorire și pricepere, prin care stabilește o legătură vie între el și credincioși și care duce la legătura credincioșilor cu Biserica. Dar, în pastorație, preotul este ajutat foarte mult și de familia sa. Pentru succesul său, familia trebuie să fie model pentru parohie, model bisericii, adevărat model de casă creștină, de comunitate creștină, de viață religioasă morală…

Tactul pastoral, trebuie să fie în armonie cu viața păstorului de suflete, căci altfel nu este vrednic să poarte de grijă credincioșilor și lucrarea sa duhovnicească poate fi anulată de viața necorespunzătoare și plină de sminteli.

Astăzi, mai mult ca oricând, nouă, slujitorilor ni se cere să ne facem un examen serios de conștiință și acolo unde este cazul, să dăm deoparte patimile și viciile pentru a ne putea îndeplini chemarea de păstori de suflete.”

Cât de cuprinzătoare și de actuale sunt cuvintele de mai sus! Chiar dacă, acum, părintele Ion Cârciuleanu, odihnește în Împărăția lui Dumnezeu, putem spune că, prin scrierile sale, lucrarea de restaurare sufletească a tuturor continuă!