Iubitului cler și dreptslăvitorilor creștini, pace și bucurie de la Hristos Domnul Cel Înviat, iar de la noi arhierească binecuvântare.

„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu 

și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. 

Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” 

(Ioan 1, 1-3) 

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși și credincioase,

Hristos a înviat!

„Vreme potrivită este astăzi ca toți – după cum ne îndemna Sfântul Ioan Gură de Aur – să strigăm cele spuse de fericitul David: «Cine va grăi puterile Domnului și cine va face auzite toate laudele Lui?»1 Că iată, ne-a venit sărbătoarea cea dorită și mântuitoare, ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, temeiul păcii, pricina împăcării, încetarea războaielor, călcarea morții, înfrângerea diavolului.”2

Învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos – sărbătorită de noi în noaptea de Paști – este un eveniment unic și nerepetabil, săvârșit de Dumnezeu Însuși prin Fiul Său. Ea înseamnă biruința asupra păcatului și omorârea morții. Ea înseamnă recrearea omului și a lumii noastre după chipul cel dintâi. Ea este un eveniment desăvârșit și cu efecte abisale, de nestrămutat și neschimbabile, pentru că ea este rezultatul lucrării voinței, puterii și harului lui Dumnezeu. 

Învierea Domnului este temeiul reînnoirii noastre. Ea este noua speranță pe care omul o așază la temelia întregii sale vieți reînnoite. Este sămânța care reclădește în el speranța vieții veșnice. Fără Învierea Domnului, eșecul omului de a reveni la viața Raiului cea fără de păcat și în deplină comuniune cu Dumnezeu a rămas și va rămâne o permanentă componentă a vieții lui pământești. Omul nu a putut reintra în Rai fără Dumnezeu sau prin propriile puteri limitate, după mărturia Vechiului Testament sau a timpurilor ulterioare. 

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici descria Învierea lui Hristos ca biruință, spunând: „Singură biruința lui Hristos e ca un soare care împrăștie doar strălucire asupra tuturor. Doar biruința lui Hristos umple toate sufletele de bucurie. Doar ea este fără de răutate. (...) e o biruință de taină (...) care se descoperă tuturor, și viilor, și morților. (...) O biruință care vindecă și mântuiește pentru totdeauna, pentru vecie. Biruință blândă care-l scapă pe om de tot răul și-l face neprihănit și nemuritor”3. Iată de ce este unică și deosebită Învierea Domnului Hristos. Ea pătrunde totul prin puterea harului și luminii Lui. Ea strălucește peste și întru toți. Ea umple totul de puterea lucrării minunate a Domnului nostru Iisus Hristos. Este unică și abisală, pentru că cuprinde lumea viilor și a celor adormiți. Învierea nu este un eveniment secular și orizontal limitat de materialitatea lumii noastre pământești, ci este un eveniment universal, traversând toate dimensiunile creatului material și spiritual, văzut și nevăzut, ontologic și existențial.

Învierea Domnului Hristos este o biruință vindecătoare. Este o biruință care devine medicament pentru omul și lumea bolnave de păcat, biruite și limitate de moarte. 

De ce această nevoie de vindecare a omului? De unde vine această boală a lui? 

Boala își are originea în îndepărtarea omului de cuvântul lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă și a zis: Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!”4 La îndemnul diavolului, cuvântul lui Dumnezeu este încălcat și urmează consecințele: „De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi (...)”5. Scriptura ne arată că neascultarea de cuvântul lui Dumnezeu care aducea cunoașterea de sine a omului și pe cea a lumii a fost cauza primă a declanșării bolii omului. 

Cuvântul lui Dumnezeu, care era la originea întregii creații, a fost neascultat. El era temelia a toate și Creatorul tuturor. Toate s-au făcut prin El și tot El a fost legătura omului și lumii cu Dumnezeu. Cuvântul a fost, de asemenea, mijlocul prin care Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, l-a făcut bărbat și femeie, i-a dăruit omului viața și cunoașterea lumii, i-a făcut cunoscute misiunea și responsabilitatea lui, dar și limitele acestora6. Cuvântul era totul; și tocmai cuvântul a fost încălcat. Tocmai mijlocul prin care omul și lumea au primit existența și prin care omul a început să cunoască a fost încălcat și neascultat. Deci Cuvântul, ca Fiu al lui Dumnezeu și Persoana a doua a Sfintei Treimi, dar și ca mijloc de revelare, cunoaștere, înțelegere și legătură a omului cu Dumnezeu, a fost nesocotit. Din cauza acestei atitudini a omului, prin ispita diavolului, în relația dintre om și Creatorul său a fost introdusă distanța, neascultarea și neîncrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, alternativa mincinoasă și calea rătăcirii, iluzia unui mai adevărat cunoscător decât chiar Arhitectul lumii acesteia și a unui dumnezeu după chipul și asemănarea noastră pământească și umană, adică pătimaș, egoist, ba chiar rival al omului7. 

Consecința celor întâmplate aducea nevoia de vindecare de boala necredinței, neascultării și neîncrederii în cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, ea arăta nevoia omorârii morții ca ultim efect al păcatului neascultării. 

Cum se putea face această vindecare? Care era începutul ei?

Lucrarea de vindecare de păcat și de moarte a omului era posibilă doar prin temelia pusă de Dumnezeu: „În cele din urmă, – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – Dumnezeu a văzut că, chiar după atâta purtare de grijă8, oamenii tot mai au nevoie de multa și nespusa Lui iubire de oameni. (...) de aceea, îndurându-se de neamul nostru, a rânduit să Se nască din Fecioară și să ia chip de rob (Filipeni 2, 7), Doctorul trupurilor și al sufletelor, Fiul Lui Cel Unul-Născut, sculându-L, ca să spun așa, din sânurile părintești; a rânduit să petreacă împreună cu noi și să sufere toate slăbiciunile firii noastre, pentru a putea ridica de la pământ la cer firea noastră care zăcea jos, undeva, din pricina păcatelor”9. Începutul vindecării noastre era o lucrare care trebuia începută tot de Dumnezeu, din cauza slăbiciunii firii noastre. Fiul lui Dumnezeu Se naște din Fecioara Maria, Se face ca unul dintre noi și frate al nostru, preia pe umerii Săi greutatea păcatului și a suferinței noastre, pătimește pentru noi și ridică firea noastră din păcat și moarte la viața cea veșnică la care era chemată de El dintru începuturi. 

Posibilitatea noastră de a ne reînnoi provine din lucrarea dumnezeirii făcută prin Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, iar mai apoi prin continuarea acestei lucrări, prin Biserică, în Duhul Sfânt. 

Care sunt cele două mijloacele prin care se produce vindecarea? 

Dumnezeu lucrează vindecare prin două mijloace importate – Sfânta Scriptură și Biserica. În cuvântul său la Cartea Psalmilor, Sfântul Vasile cel Mare ne arată felul în care Scriptura ne este folositoare în calea vindecării: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și folositoare. Ea a fost scrisă de Duhul Sfânt pentru ca să găsim în ea, întocmai ca într-un spital sufletesc, la care pot să vină toți, doctoria potrivită cu boala fiecăruia. Căci este scris: doctoria este aceea care va face să înceteze suferințele cele mari”10. Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă. Pentru ca omul să poată restabili legătura autentică cu Dumnezeu și pentru a învăța cele necesare pe drumului mântuirii, are nevoie ca Sfânta Scriptură să-i devină călăuză spre Cel despre care ea vorbește. Scriptura este spațiul în care omul găsește medicamentul duhovnicesc, cuvântul potrivit pentru boala cauzată de păcatul său. Moartea a fost înfrântă de Hristos prin moartea și Învierea Sa. Scriptura este cea care prezintă lucrarea mântuitoare, planul providenței lui Dumnezeu, grija oblăduitoare a Acestuia, pentru noi, neamul omenesc. Învățătura pe care o dobândim, exemplele pe care le vedem, înțelepciunea pe care o primim din ea ne sunt medicament care ne tratează bolile și neputințele, ne luminează mintea și ne dă certitudinea vindecării. 

Al doilea mijloc al vindecării este Biserica: „Da, școala Bisericii este un minunat loc de vindecare – spune Sfântul Ioan Gură de Aur; nu numai loc de vindecare a trupurilor, ci și a sufletelor. Este un loc duhovnicesc de vindecare; nu vindecă numai rănile trupului ci și păcatele sufletului”11. Biserica este spațiul unde trăim prezența lui Dumnezeu. Biserica este locul unde auzim, învățăm și începem să reînțelegem cuvântul lui Dumnezeu. Biserica este locul unde Sfânta Liturghie și Sfintele Taine se săvârșesc. Biserica este locul unde bolile sufletești și trupești sunt tratate și vindecate. Biserica este locul unde omul reînvăță istoria lumii și a lui însuși, unde își reînsușește cuvântul lui Dumnezeu în chip curat și cu credință neîndoielnică. 

Biserica este locul prezenței lui Dumnezeu și icoana raiului. În noaptea de Paști trăim taina biruinței lui Dumnezeu împotriva vrăjmașului diavol: „Astăzi – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – a eliberat Domnul din tirania diavolului firea omenească și a întors-o la noblețea ei de mai înainte. Când văd pârga mea, că a biruit așa moartea, nu mă mai tem de război, nu mă mai înfricoșează lupta. Nu mă mai uit la slăbiciunea mea, ci caut la puterea cea nespusă a Acelui ce are să lupte împreună cu mine. Oare Cel ce a biruit tirania morții și i-a luat toată tăria, oare nu va lupta pentru cei de alt neam, al cărui chip a voit să-l ia, pentru marea Lui iubire de oameni, și a voit să lupte cu diavolul?”12. Biserica este templul sau lăcașul în care frica izvorâtă din păcat și înstrăinarea de Cuvântul lui Dumnezeu sunt eclipsate de bucuria simțirii prezenței Fiului lui Dumnezeu și a Duhului Celui Sfânt. Simțim în locașul Bisericii sentimentul și statura nobleței noastre celei dintâi revenind. Robia celui rău o vedem și o simțim slăbind și dispărând. 

Care este contribuția omului la această vindecare? În ce fel participă el în acest drum duhovnicesc?

Prin întrupare, moarte și Înviere, prin darul Sfintei Scripturi inspirate de la Duhul Sfânt și ctitorirea Bisericii, Dumnezeu împlinește tot ceea ce este necesar pentru ca omul să poată fi vindecat, reînnoit și mântuit. Dar drumul de vindecarea omului presupune și contribuție a lui, de aceea este înzestrat cu libertatea de a participa sau a alege. După cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, omul parcurge sinergic calea către Dumnezeu: „Dumnezeul universului a înzestrat firea noastră cu voință liberă și-și arată față de noi toată bunătatea Sa; cunoscând tainele noastre și gândurile din adâncul sufletului nostru, ne îndeamnă, ne sfătuiește și înăbușă pornirile noastre spre rău, nu ne constrânge; ne dă leacuri potrivite, dar lasă ca voința noastră să săvârșească totul”13.

Iată cum omul are nevoie să-și manifeste libera voință de participare la vindecarea lui de păcat și de moarte. Dacă la început alegea, prin voința liberă, neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, păcatul și, în cele din urmă, moartea, acum este nevoie de aceeași voință liberă a omului care să dorească vindecarea de boală, păcat și moarte. Nimic nu se poate face fără voința liberă a omului. 

Totul a început de la cuvânt și cu Cuvântul lui Dumnezeu. Viața, lumea și omul, toate au fost rodul lucrării Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, omul, prin întreaga lucrare a lui Dumnezeu în cadrul Bisericii, trebuia să-și recapete aceeași simplitate, siguranță, firesc și naturalitate a credinței în felul în care Dumnezeu a lucrat prin Cuvântul Său. Fără această redobândire a credinței nestrămutate și neschimbabile, omul va continua să șchiopăteze și să se poticnească în drumul de creștere duhovnicească de la chip la asemănarea cu Dumnezeu. 

Trăim în această noapte de Paști binecuvântată bucuria reînnoirii. Învățăm din nou cum Cuvântul era totul la început și cum toate prin El s-au făcut din ce s-a făcut. Noaptea Învierii restabilește legătura profundă a Cuvântului lui Dumnezeu cu omul. În noaptea de Paști, lumina dumnezeiască transfigurează totul și ne transformă în oameni ai luminii. Pe baza încrederii în cuvântul lui Dumnezeu reconstruim credința în interiorul nostru și spulberăm îndoiala păcatului și frica morții. 

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Biserica Ortodoxă Română a dedicat anul 2024 pastorației și îngrijirii bolnavilor și sfinților tămăduitori doctori fără de arginți. Să ne însușim această grijă pastorală specifică. Ea înseamnă o atenție sporită către aproapele, către suferința, nevoile și lipsurile lui. Ea înseamnă o întrupare a lucrării Fiului lui Dumnezeu în viața fiecăruia dintre noi. Ea înseamnă a clădi Biserica concretă, alcătuită din noi toți, fiecare devenind o cărămidă așezată la temelia vieții celei noi, chip al vieții raiului dumnezeiesc fără de păcat și moarte. Fiecare dintre sfinții tămăduitori să devină pentru noi exemplele unei vieți reînnoite în Duhul Sfânt, care să ne permită să întrevedem, deja de aici de pe pământ, posibilitatea unei societăți trăite în spiritul raiului, prin simțita lucrarea a milostivirii lui Dumnezeu. 

După îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur, ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos să devină, pentru noi, temeiul păcii, pricina împăcării, încetarea războaielor, călcarea morții, înfrângerea diavolului. 

Cu ocazia Praznicului Învierii Domnului, să ne bucurăm și să-L slăvim pe Dumnezeu, să cântăm Învierea din morți a Domnului nostru Iisus Hristos a treia zi din mormânt, să ne alăturăm lucrării cuvântului și harului lui Dumnezeu spre vindecarea, reînnoirea și mântuirea noastră. 

La acest moment sărbătoresc vă doresc tuturor – cler și credincioși – bucurii sfinte, har, ajutor și binecuvântare de la Dumnezeu și pace și armonie în suflete, în lume și între popoare. 

„Harul fie cu toți care iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos întru curățenie.” (Efeseni 6, 24).

HRISTOS A ÎNVIAT!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, 

† IOAN CASIAN

Saint-Hubert/ Montreal 2024