În pastorala pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trimis-o credincioşilor Bisericii noastre cu ocazia Duminicii Ortodoxiei, pastorală pe care aţi ascultat-o duminica tre­cută, se preciza sensul cuvântului „ortodox". Se spunea că „orto­dox" înseamnă „drept măritor”, „dreptslăvitor”. Bineînţeles, este vorba de a fi „dreptmăritor al lui Dumnezeu”. Ortodox este acela care, raportându-şi credinţa lui la credinţa înaintaşilor şi la credinţa Bisericii - totalitatea fraţilor noştri care cred în acelaşi Hristos şi care se împărtăşesc de puterea Lui prin aceleaşi Sfinte Taine - con­stată că are aceeaşi credinţă, altfel este eretic sau sectar.

In Biserică este nevoie de dreaptă credinţă nu pentru a da satis­facţie cuiva, ci pentru că în Biserică ne mântuim prin credinţă, ha­rul Duhului Sfânt şi fapte bune. După cum credem, tot aşa ne comportăm faţă de fraţii noştri creştini, faţă de Dumnezeu şi chiar faţă de noi înşine dacă ne dăm seama că după fapte este apreciată calitatea noastră de om şi de creştin. În funcţie de credinţa dreaptă şi de viaţa conformă credinţei, în funcţie de modul în care urmăm credinţei putem să împlinim destinul adevărat al vieţii noastre.

Fraza aceasta pare mai dificilă, de aceea voi încerca să o explic printr-un exemplu care pare foarte obişnuit, dar care mi se pare destul de sugestiv. Să ne ducem cu imaginaţia la ţăranul care cul­tivă. El crede şi este convins că sămânţa semănată de el primăvara peste câteva luni va aduce rod - deci, spre a împlini credinţa lui - trebuie pusă într-un sol prielnic, nu în mijlocul străzii, că ea trebu­ie ferită de capriciile climei de primăvară în răsadniţe sau solarii, că trebuie plantată pe un pământ bun, că trebuie plivită, prăşită şi legată, nu lăsată să crească cu toate buruienile, că trebuie udată, nu lăsată în prada arşiţei verii.

Credinţa că mai târziu se va bucura de roade îl face, aşadar, pe ţăran să lucreze într-un anumit fel grădina lui. Şi de modul în care a îngrijit ceea ce a plantat în primăvară depinde rodul în care a crezut.

Tot aşa este şi în viaţa duhovnicească: credinţa condiţionează, dă nădejde şi direcţie comportamentului nostru, iar comporta­mentul face vădită calitatea credinţei.

Noi, cei ce credem în Dumnezeu, avem nevoie de o dreaptă credinţă şi de o dreaptă lucrare a credinţei: pentru că suntem con­vinşi că numai aşa putem să împlinim sensul profund al existenţei noastre: să devenim din ceea ce suntem (chip al lui Dumnezeu), ceea ce trebuie să fim (asemănare a lui Dumnezeu). Sfântul Apostol Iacov spunea celor ce se lăudau cu credinţa, dar care nu aveau fapte: „Arată-mi credinţa să fac fapte şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa” (Iacov, 11, 18).

Astăzi este o zi deosebită - zi deosebită este fiecare zi în care se celebrează Sfânta Liturghie, zi deosebită este fiecare zi în care in­trăm în biserică, aprindem o lumânare, batem genunchiul de pă­mânt şi spunem o rugăciune. Astăzi, a doua duminică din Post, este o zi deosebită pentru că facem pomenirea uneia din cele mai mari personalităţi din istoria Bisericii: Sfântul Grigorie Palama. Astăzi aţi auzit la lectura Sfintei Evanghelii istorisi­rea vindecării paraliticului din Capernaum şi condiţiile acestei vin­decări. Sunt exemple de credinţă, dar mai ales de mod de lucra­re a credinţei şi nu întâmplător Biserica le-a prezentat împreună.

Oamenii care purtau pe targa pe slăbănogul din Capernaum credeau că Iisus poate să le vindece bolnavul, dar au şi lucrat în sensul credinţei lor: au urmat pe Hristos până la casa unde Acesta a intrat, au desfăcut acoperişul casei, au coborât pe cel bolnav şi au găsit pe Iisus gata să le vindece bolnavul. Şi l-a vindecat. Ba mai mult, vedem că pe de-o parte, credinţa în puterea de vinde­care a lui Iisus Hristos şi modul în care acei oameni l-au căutat pe Iisus sunt date exemplu de Mântuitorul, pe de altă parte, Iisus se descoperă ca Fiu al lui Dumnezeu care deţine puterea de la Tatăl, atât să ierte păcatele (adică să îndrepte infirmităţile sufleteşti ale oamenilor), cât şi puterea de a vindeca bolile fizice.

Când le-a văzut credinţa, povesteşte evanghelistul, a zis slăbă­nogului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele. Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, ţie îţi poruncesc, a zis El slăbănogului, scoală-te, ridică-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”(Marcu II, 5, 10-11).

Ce putem învăţa din aceasta? Sunt multe de învăţat. Învăţăm, printre altele, că în credinţă şi în modul de a acţiona ca oameni credincioşi ne bucurăm de darul lui Dumnezeu, de milostivirea Sa, cât şi de revelaţia Sa. Numai în lucrarea credinţei îl simţim pe Dumnezeu aproape şi-I înţelegem în mod autentic prezenţa, din­colo de orice demers raţional sau zgomot al cuvintelor. Numai căutând pe Dumnezeu îl putem găsi, dar căutându-L cu toată fi­inţa, căutându-L şi lucrând cu respect faţă de El, în iubire faţă de aproapele şi cu responsabilitate atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de aproapele şi de destinul nostru. Dumnezeu este peste tot dacă ne pregătim ochii să-L vedem, dar mai ales este acolo unde lip­seşte păcatul. Dumnezeu nu aleargă după păcătos, dar acesta îl găseşte îndată ce s-a rupt de păcat.

Evanghelistul ne spune că Iisus predica într-o casă unde multă Iume venise. Purtătorii bolnavului nu au dat din coate ca să ajun­gă la Iisus, nu au strivit pe ceilalţi să-şi vindece bolnavul lor, ci urcându-se pe casă, l-au coborât în faţa lui Iisus. Lucrarea cre­dinţei adevărate implică delicateţe omenească, iubire, dar şi risc. Credinţa şi faptele credinţei, săvârşite atât în condiţii favorabile, cât şi în cele în care riscul şi jertfa de sine fac parte integrantă din modul de a acţiona ca oameni credincioşi, ne asigură dubla vinde­care: de patimile sufleteşti şi de patimile trupeşti. [...]

Sfântul Grigorie Palama se înscrie pe aceeaşi linie a renunţării şi a jertfirii de sine pentru credinţă. El a fost totodată şi un mare teolog care, putem spune, a dat o ultimă sinteză teologiei ortodo­xe. Mai mult, Ortodoxia a primit coloratura ei specifică cu teolo­gia acestui Sfânt Părinte.

El s-a născut în Constantinopol în 1296. Părinţii săi se trăgeau din Asia Mică. Tatăl Sfântului Grigorie era senator, consilier al împăratului Andronic II Paleologul şi profesor al prinţului moşte­nitor. El a murit de tânăr, lăsând în urmă 5 copii, cel mai mare fi­ind Grigorie, în vârstă de 7 ani pe atunci.

Tatăl Sfântului Grigorie avea o viaţă cu preocupări spirituale deosebite. Vorbind despre tatăl Sfântului Grigorie, biograful aces­tuia spune că într-o şedinţă a Senatului, întrebat de împărat despre o problemă de stat, acela nu a auzit întrebarea, dat fiind că era cufundat în rugăciunea minţii. Ştiind râvna şi evlavia consilierului său şi respectând rugăciunea acestuia, împăratul se abţine să-l mai consulte pe moment în legătură cu acea problemă. În ciuda crizei politice prin care Imperiul Bizantin trecea în secolul al XlV-lea, din punct de vedere cultural epoca Paleologilor a fost un „secol al luminilor” pentru lumea bizantină. Sfântul Grigorie şi-a făcut stu­diile în mediul acesta şi la curtea împăratului. El a studiat logica, fizica, retorica, filosofia platonică, dar mai ales pe Aristotel. De curând, intră în contact cu călugării din Muntele Athos care ve­neau să se închine în biserica Sfintei Sofia din Constantinopol.

În felul acesta, preocupările duhovniceşti pe care le avea din familie cresc. Aşa se face că la vârstă de 20 de ani tânărul Grigorie părăseşte Constantinopolul şi, împreună cu doi din fraţii săi, mer­ge în Muntele Athos şi începe viaţa monahală aproape de Mânăs­tirea Vatoped, sub îndrumarea unui bătrân călugăr numit Nicodim. La scurt timp, Teodosie, unul din fraţii săi, moare. Curând după aceea moare şi maestrul său. Din cauză că locul în care se afla era expus mai mult piraţilor, Sfântul Grigorie merge în sudul peninsulei Athos, în Mănăstirea Marea Lavră. După câţiva ani, in­tenţionează împreună cu un grup de călugări să meargă la Munte­le Sinai. La Tesalonic însă, intră într-un cerc spiritual, animat de Isidor, viitor patriarh ecumenic.

La vârsta de 30 de ani, Sfântul Grigorie este hirotonit preot (1326). El fondează aproape de Veria un schit cu o şcoală, unde timp de cinci ani practică o asceză foarte riguroasă: cinci zile din săptămână rămânea într-o izolare completă, venind în mijlocul fraţilor sâmbăta şi duminica, spre a săvârşi Sfânta Liturghie şi a sta de vorbă cu fraţii.

Între timp moare mama sa la Constantinopol. Tânărul preot merge în capitală, de unde se întoarce cu două dintre surorile lui, călugăriţe deja, pe care le stabileşte într-o mănăstire din Veria.

În 1331 revine la Marea Lavră (mai precis la schitul Sfântul Sava de pe teritoriul acelei mănăstiri). Ajunge stareţ la Mănăstirea Esfigmenu (1355-1336). În 1347 este sfinţit arhiepiscop al Tesalonicului, unde şi moare în 1359. În 1368 a fost canonizat sfânt.

Sfântul Grigorie Palama, în calitate de monah la Sfântul Munte, se face purtătorul de cuvânt al călugărilor atoniţi atunci când că­lugărul occidental Varlaam, fost profesor la Academia din Con­stantinopol, contesta Ortodoxia credinţei lor şi rugăciunea sihas­trilor atoniţi.

Sfântul Grigorie scoate în evidenţă credinţa ortodoxă potrivit căreia Dumnezeu nu este o esenţă abstractă, ci o persoană. De aceea cunoaşterea Lui are un cu totul alt caracter decât cunoaşte­rea ştiinţifică. Făcând distincţie între natura lui Dumnezeu şi lu­crările Lui necreate, Sfântul Grigorie afirmă cunoaşterea directă a lui Dumnezeu prin harul pe care Dumnezeu ni-l împărtăşeşte, har care este o lucrare, o energie necreată a lui Dumnezeu. Cunoaşte­rea lui Dumnezeu este o integrare a omului cu toată fiinţa lui în intimitatea creată prin iubire şi har între om şi Dumnezeu. Dum­nezeu, existenţă personală, prin har se face simţit, iar cunoaşterea Lui începe cu răspunsul dat de fiecare om Celui care ne-a iubit mai întâi şi s-a jertfit pentru noi. Realitate personală, Dumnezeu se lasă atins şi pipăit în persoana Fiului Său întrupat, Iisus Hrisos; se lasă gustat în Sfânta Euharistie. Dumnezeu este o persoană care ne creează fiinţe libere, o persoană care ne solicită cu discre­ţia iubirii Ei, care ne înconjoară şi ne pătrunde cu puterea ei, dar numai atunci când ne deschidem solicitării ei şi ne integrăm în iu­birea Ei prin lipsa de păcat. Dumnezeu ne solicită pe fiecare din noi potrivit puterilor noastre şi se lasă cunoscut în efortul pe care fiecare din noi îl dă solicitării lui Dumnezeu. Sfintele Taine con­stituie modalitatea prin care în chip obişnuit ne cheamă la El, în care ne împărtăşeşte harul Său şi prin care ne solicită răspunsul. Harul ne ajută să ne împlinim menirea de fiinţe create după chipul lui Dumnezeu, dar care avem înscris în noi mesajul de a ajunge asemenea cu El.

Călugărul Varlaam nu putea să înţeleagă rugăciunea continuă a călugărilor atoniţi. Despre ce este vorba?

Când călugărul se odihnea, se aşeza pe un scăunel, punea mâna stângă la tâmplă, pe cea dreaptă (cu degetele unite ca atunci când se face Sfânta Cruce) la inimă şi privind spre inimă şi concentrându-şi atenţia, rostea când inspira: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiullui Dumnezeu”, iar când expira, „miluieşte-mă pe mine păcăto­sul!”. Această rugăciune devenea cu timpul ceva cvasifiziologic şi putea fi rostită în orice activitate şi oricând. În acest fel călugă­rii atoniţi înţelegeau porunca Mântuitorului privind rugăciunea continuă (Matei XXVI, 41). Prin practicarea îndelungată şi inten­să a acestei rugăciuni, călugării ajungeau să vadă lumina pe care Apostolii au văzut-o pe Muntele Taborului. Sfântul Grigorie Palama apără această practică a rugăciunii şi roadele ei.

Ca şi personajele din Evanghelie […] şi Sfântul Grigorie a rămas în istoria Bisericii un mărturisitor al cre­dinţei şi al practicii Bisericii. El a renunţat la cariera care-l aştepta la curtea împăratului, a intrat în Muntele Athos, unde postul, ru­găciunea, meditaţia şi iubirea de fraţi i-au fost preocupările de că­petenie. Pentru că a fost creştin a suferit prizonierat de la turci; pentru Ortodoxie a fost închis de eretici. Acestea nu i-au întrerupt dorul după sfinţenie. La capătul acestor nevoinţe, Dumnezeu l-a bucurat cu cinstea de a fi arhiepiscop al Tesalonicului. învăţătura lui devine normativă pentru toată Ortodoxia. Alături de Sfântul Dumitrie, izvorâtorul de mir, el este socotit de greci ocrotitorul Te­salonicului, iar alături de ceilalţi sfinţi mărturisitori, Biserica îl ştie şezând în lumina necreată a prezenţei lui Dumnezeu. În Tesalonic, ziua pomenirii lui este serbată cu fast, aproape ca ziua naţională.

Suntem într-o perioadă de post, de pregătire duhovnicească în vederea întâmpinării lui Hristos Cel bătut, Cel răstignit, dar şi Cel înviat după trei zile. Cu Hristos ne întâlnim de altfel şi în multe chipuri în fiecare zi. Şi fiecare zi cere, aşadar, o pregătire pentru o nouă întâlnire cu Hristos. Dacă de Sfintele Paşti ne întâlnim în mod deosebit cu Hristos şi trebuie să ne pregătim pentru aceasta, pregă­tirea este necesară pentru întâlnirea zilnică cu Hristos-Dumnezeu.

Postul este o perioadă rânduită de Sfinţii Părinţi ca un timp de urmare a lui Hristos în credinţă şi în lucrarea dreaptă a credinţei. Mântuitorul nu aşteaptă să ne răstignim pentru El, ci să răstignim patimile din noi. E perioada în care trebuie să ne integrăm mai mult în experienţa concretă a lui Dumnezeu.

Nu avem de purtat grija vreunui paralitic, avem însă datoria să ne vindecăm trupurile şi sufletele, poate paralizate de păcate. As­tăzi nu ne cere nimeni să ne vărsăm sângele pentru Hristos, dar este nevoie ca într-o lume stresată, obosită şi chiar bolnavă de rit­mul secolului XX (n.e. XXI) să ne revărsăm iubirea, înţelegerea, compasi­unea şi îngăduinţa către cei cu care ne întâlnim zilnic.

Nu este nevoie să intrăm cu toţii în mănăstiri spre a găsi sfinţe­nia sau să mergem la Muntele Athos, dar putem să ardem şi să lu­crăm pentru sfinţenie oriunde ne-am găsi. Cum s-o facem? Ne răspunde Sfântul Grigorie Palama: „să renunţăm la egoism, să cul­tivăm modestia şi dăruirea de sine, să ascultăm de Hristos împlinindu-i poruncile, să ne împărtăşim mai des cu Sfintele Taine, să postim mai mult. Dar postul să fie spre slăbirea poftelor păcătoa­se, spre ferirea de mândrie şi de a râvni la ceea ce nu ni se cuvine, spre statornicirea în bine, spre stingerea mâniei, spre uitarea rău­lui provocat nouă de alţii, spre lucrarea rugăciunii, spre ferirea de a cugeta răul şi spre curăţie”. Amin.

Sursa: Vasile Răducă (Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1985).