„Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim. ”

Astăzi prăznuim înălţarea Sfintei şi de viaţă dătătoarei Cruci; a crucii pe care Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pătimit pentru mântuirea noastră... Crucea care, din unealtă netrebnică de ruşinoasă tortură şi osândă, cum era mai înainte, s-a făcut după aceea semnul sfânt al izbăvirii noastre din osânda păcatului, al biruinţei asupra morţii, sfinţită fiind prin nepreţuitul sânge care s-a prelins pe dânsa din mâinile şi picioarele Celui străpuns cu piroane şi împuns cu suliţa. Iată astăzi, mii şi milioane de cruci asemenea celei de pe Golgota au fost purtate cu evlavie şi cu frică de către slujitorii sfintelor biserici, iar credincioşii s-au închinat şi le-au sărutat cu smerenie şi cu credinţă. Şi aşa am făcut şi noi astăzi, în această măreaţă catedrală a Patriarhiei noastre.

Dar celor mai mulţi dintre noi cuvintele „înălţarea Crucii” nu le trezesc nimic în minte, fiindcă nu cunosc obârşia şi rostul praznicului sărbătorit astăzi. De aceea, vă voi istorisi în puţine cuvinte cum s-a petrecut „înălţarea” Sfintei Cruci a Domnului, pe care o prăznuim.

Trecuseră aproape 300 de ani de la răstignirea Domnului pe culmea Golgotei. în acest răstimp Biserica creştină avusese de luptat din greu cu puterile vrăjmaşe ale prigonitorilor păgâni, care i se împotriveau cu deznădejdea morţii. Mii şi mii de sfinţi mucenici, începând cu Sfinţii Apostoli, au murit pentru credinţa lor în Hristos, mulţi dintre aceştia fiind spânzuraţi, ca şi El, pe cruce. Timp de aproape 300 de ani tot întinsul vastei împărăţii romane, a cărei conducere era păgână, a fost ca o nesfârşită Golgotă plină de cruci, sfinţite şi ele de sângele martirilor creştini. Din jertfa acestora a răsărit în cele din urmă steaua biruinţei creştine împotriva păgânătăţii, care a fost pentru totdeauna înfrântă. Venise atunci la cârma împărăţiei romane împăratul Constantin, care a fost întâiul împărat creştin şi pe care pentru aceasta Biserica l-a cinstit după moarte ca sfânt.

Dar domnia lui Constantin nu era deloc sigură la început. Un alt împărat, păgân, cu numele Maxentie, poftea pe atunci scaunul împărătesc al Romei. Cu acesta trebuia să se războiască deci Constantin. El era însă tare îngrijorat, fiindcă oastea lui era puţină la număr, pe când vrăjmaşul său Maxentie avea oaste multă şi bine înarmată spre luptă. Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat după socotelile noastre omeneşti, biruinţa ar fi trebuit să fie, desigur, de partea păgânului Maxentie. Dar, cu voia lui Dumnezeu, s-a întâmplat că, într-una din zile, spre amiază, cum stătea Constantin şi se frământa cu duhul cum să facă spre a dobândi victoria, a avut o vedenie minunată. Deodată, i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci făcut din stele mai strălucitoare decât lumina soarelui. Şi tot din stele era scris pe acea cruce: „Cu aceasta vei birui”. S-a cutremurat atunci împăratul, căci el nu cunoscuse încă puterea acelui semn. Dar noaptea, în vis, un înger i-a poruncit să pună semnul acela pe toate scuturile şi steagurile ostaşilor săi şi numai după aceea să înceapă lupta. Aşa a şi făcut împăratul, dând poruncă să se coasă pe toate steagurile şi pavezele ostaşilor săi semnul Sfintei Cruci din purpură scumpă. Pornind apoi cu toată nădejdea în luptă, s-a luptat cu Maxentie şi cu ajutorul Sfintei Cruci l-a biruit, scăpând pe creştini pentru totdeauna de groaza prigoanelor de până atunci.

Mai târziu şi-a adus aminte împăratul de crucea pe care Domnul îşi vărsase sângele pentru mântuirea oamenilor şi a rugat pe sfânta sa maică, împărăteasa Elena, să meargă la cetatea Ierusalimului şi s-o caute. Dar nimeni nu mai ştia unde şi dacă se mai păstra. Ca să se şteargă orice urmă despre moartea şi învierea lui Hristos, cei ce

ÎI răstigniseră au ras vârful dealului Căpăţânei şi au nivelat locul, iar mai târziu unul dintre împăraţii păgâni a construit acolo un templu, pe care împăratul Constantin cel Mare a pus să-l dărâme, pentru a construi o biserică creştină. Săpându-se sub temeliile fostului templu păgân pentru a se înlătura dărâmăturile, s-au găsit acolo trei cruci, ba şi piroanele cu care cei trei crucificaţi fuseseră pironiţi pe ele. Greutatea era acum să se afle care dintre aceste trei cruci era cea pe care fusese răstignit Iisus. S-a întâmplat că tocmai atunci murise în cetate o fată de bun neam; şi i-a dat prin gând Episcopului Macarie al Ierusalimului să atingă trupul moartei de fiecare din cele trei cruci, ca să le cerce astfel puterea. Şi numai cât s-a apropiat crucea Domnului de acea fată moartă, ea a înviat şi a început a umbla şi a mulţumit cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu.

Intre timp, slăvitul împărat Constantin terminase de zidit măreaţa biserică ctitorită de el pe Golgota întru amintirea patimilor şi învierii Domnului. A poftit pentru aceasta sobor mare de episcopi din toate laturile creştine ca să săvârşească slujba sfinţirii bisericii, iar serbările sfintei tâmosiri au ţinut zile în şir. S-a adunat, de aceea, mulţime mare de creştini în cetatea sfântă, doritori să vadă şi să admire măreţia şi frumuseţea vestitei ctitorii împărăteşti. Toţi aceştia doreau să vadă şi lemnul Sfintei Cruci a Răstignirii Domnului, care fusese descoperită mai înainte. De aceea, episcopul Macarie s-a suit pe amvonul cel înalt al bisericii şi ţinând cu braţele sale Sfânta Cruce, a înăltat-o în văzul tuturor. Iar dacă au văzut-o, toţi se închinau şi se rugau, zicând: „Doamne, miluieşte-ne!” Era în ziua aceea chiar 14 ale lunii lui septembrie din anul 335, zi care a rămas de atunci închinată înălţării Sfintei Cruci şi pe care o prăznuim şi noi astăzi.

Lemnul sfânt al Crucii Domnului a fost apoi depus in auarui bisericii celei noi, zidită de Constantin. Dar peste vreo 300 de ani s-a iscat un război între împărăţia romanilor şi perşii păgâni de la marginea de răsărit a Imperiului Roman. Şi îngăduind Dumnezeu păgânilor să biruiască pe romani, perşii au intrat în Ierusalim şi au luat cu ei, printre alte trofee şi prăzi de război, şi Crucea Domnului. Dar peste puţină vreme a izbutit creştinul împărat Heraclie să biruiască pe păgâni şi să aducă înapoi la Ierusalim sfânta relicvă. Şi din nou patriarhul de atunci al cetăţii sfinte a trebuit să înalţe Sfânta Cruce în văzul mulţimilor care se adunaseră ca s-o vadă, bucurându-se de întoarcerea ei. Era tot 14 septembrie, din anul 629.

După ce a mai stat o vreme în biserica Sfintei învieri din Ierusalim, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci a fost luată şi dusă la Constantinopol, capitala imperiului, pentru a fi pusă la adăpost de pericolul invaziei arabe, care devenea din ce în ce mai ameninţător; iar după căderea cetăţii împărăteşti sub turci (1453), lemnul sfânt a fost dus într-una din mănăstirile Sfântului Munte. De aci, bucăţi din el s-au răspândit, rând pe rând, în mai toată lumea creştină, unele dintre ele ajungând până în ţara noastră.

Iată cum,de la Ierusalim, din locul Pătimirii Domnului, Sfânta Cruce a atins cu lemnul ei, purtat prin diferite locuri şi împărţit apoi în bucăţi mici, toate laturile creştinătăţii. Braţele ei ocrotitoare s-au întins de-a lungul anilor atât de mult, încât au umbrit ca nişte aripi uriaşe întreg pământul, ocrotindu-l de puterile rele ale văzduhului. Iar sus, în înălţime, crucea luminoasă, care s-a arătat împăratului Constantin la vreme de cumpănă, s-a arătat mai pe urmă tuturor acelora care au nădăjduit în puterea ei şi s-au însemnat cu semnul ei sfânt. Ca şi sfântul împărat, şi aceştia au biruit în lupta grea a vieţii. De aceea Sfânta Cruce s-a înălţat de atunci pretutindeni unde s-a auzit cuvântul Evangheliei lui Iisus, la răscruce de drumuri, ca un semn al Celui ce a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6); în cimitire, la căpătâiul morţilor, ca o chezăşie că cei morţi întru Hristos vor învia, ca şi El, pentru viaţa cea veşnică; pe sfintele altare şi pe turlele bisericilor, înălţându-se în văzduh, ca o năzuinţă a sunetelor noastre către cer. Pe braţele Crucii s-au odihnit frunţi plecate de durere, iar la picioarele ei au îngenuncheat atâtea suflete cernite de întristare, cerând lui Dumnezeu îndurare şi ajutor pentru necazuri. Căci numai plecând de la picioarele Crucii, adică de la durerile Celui ce a pătimit de dânsa, se poate ajunge la lumina şi bucuria cerului; prin lacrimile şi durerile jertfei la bucuria şi biruinţa învierii fiecăruia dintre noi. De aceea spune Scriptura Sfântă că tot Crucea, acest „semn al Fiului Omului”, se va arăta pe cer atunci când El va veni cu slavă ca să judece viii şi morţii (Matei XXIV, 20). Va fi semnul după care se vor recunoaşte atunci toţi cei ce în viaţa aceasta au crezut şi au urmat lui Hristos Cel răstignit. De aceea, dorinţa de pe urmă a celui ce moare creştineşte este ca după moarte să i se pună la căpătâi o cruce, cum spune poetul prin gura celui rănit de moarte la război: „Cu douăzeci deodată-n car La groapă ne vor duce Şi bun e Domnul de-om avea La cap o cruce...” (G. Coşbuc, Rugămintea din urmă, după Lermontov).

Îndeosebi poporul nostru, creştin din însuşi leagănul naşterii sale ca popor, a însemnat prin cruci, semănate la margini de drumuri, lângă fântâni sau în ţarini, locurile unde s-au întâmplat fapte care nu trebuie uitate şi mai ales unde unii creştini au murit de moarte neaşteptată sau cruntă. Aproape de Sibiu, la Şelimbăr, străjuieşte şi azi crucea care arată locul luptei lui Mihai Viteazul cu principele ungur Andrei Bâthory al Transilvaniei. Tot o cruce a rămas să însemne şi locul unde a căzut truppul viteazului domn, ucis mişeleşte într-o noapte de august (1601), de cei ce nu vedeau cu ochi buni unirea tuturor românilor sub un singur sceptru politic, pentru care el luptase. La Curtea de Argeş, tot o cruce din curtea vestitei mănăstiri a lui Neagoe aminteşte locul unde, după legendă, s-a frânt trupul genialului meşter, acel legendar Manole, care, după ce ridicase minunea de la Argeş, plătea cu viaţa greşeala de a se fi lăudat faţă de domnitorul-ctitor că el ar putea face şi altă biserică, mai mândră decât cea pe care o făcuse. Dar câte nu ne spun aceste nenumărate cruci şi troiţe, din lemn sau din piatră, risipite pe toate plaiurile ţării noastre şi mai ales în Transilvania, unde până şi porţile curţilor şi casele fraţilor noştri români sunt însemnate cu semnul sfintei cruci. Multe dintre ele constituie opere admirabile ale artei noastre populare, mărturii strălucite ale talentului artistic al oamenilor din popor. Dar ele cuprind în sine o istorie întreagă a poporului nostru creştin şi ortodox, amintindu-ne de oameni şi fapte din trecutul nostru istoric, grăindu-ne despre luptele şi zbuciumul lor întru apărarea ţării, de credinţa lor creştină, de nădejdile şi aspiraţiile lor spre o viaţă mai bună şi mai ferită de primejdii.

După zisa Apostolului, „cuvântul cruce pentru cei ce pier înseamnă nebunie, dar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. I, 18). De câte ori sărutăm cu evlavie crucea Domnului, noi nu cinstim doar lemnul din care este făcută şi care putrezeşte, ci pe Hristos însuşi, Cel ce S-a răstignit pe dânsa pentru păcatele noastre. Când vedem crucea noi ne gândim, fără să vrem, la patimile mântuitoare ale Celui răstignit pe dânsa pentru izbăvirea noastră din blestemul legii. Ea este pentru noi semnul prezenţei şi al puterii dumnezeieşti a lui Iisus, care alungă pe diavolul şi înfrânge puterea morţii. De aceea cântăm cu încredere astăzi cântările din slujba bisericească a zilei: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat nouă...” şi: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău este...”. Ea este temeiul mândriei şi al laudei noastre de creştini ortodocşi, cum zice Apostolul: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos... ” (Gal. VI, 14).

Un pictor genial a zugrăvit într-un tablou celebru imaginea a ceea ce înseamnă crucea pentru noi, creştinii: în mijlocul unei mări învolburate de furtuni năprasnice se înalţă, maiestuoasă şi neclintită, o cruce, de piciorul căreia se agaţă cu disperare şi cu ultimele puteri braţele unui naufragiat. Valurile vor să-l smulgă şi să-l scufunde în adâncuri, dar el tine strâns braţul vertical al crucii, în aşteptarea unei corăbii salvatoare, care se iveşte la orizont, îndreptându-se către el.

În clipele noastre de cumpănă, de furtuni şi de necazuri, să îngenunchem şi noi, cu smerenie şi evlavie, la picioarele crucii, ca acel naufragiat, să mărturisim Celui răstignit pe dânsa toate păcatele, căderile şi slăbiciunile noastre, cerându-i cu credinţă iertare, mângâiere şi ajutor întru necazuri şi nevoi. Şi, însemnându-ne cu semnul ei sfânt, să ne rugăm, zicând: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta. Biruinţă asupra celor potrivnici binecredincioşilor creştini le dăruieşte şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău!” Amin.

(Glasul Bisericii, nr. 9-12, 1978)