„Ziua învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. ”

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos cel înviat,

În această noapte binecuvântată de Paşte, sfintele locaşuri de rugăciune ale Bisericii noastre dreptmăritoare de aici şi de pretutindeni în lume sunt împodobite prin prezenţa atât de numeroasă a celor ce vor să se împărtăşească de bucuria şi lumina învierii. în nici un moment din timpul anului creştinii nu resimt o mai mare chemare de a fi cu toţii la biserică precum în această noapte. Chiar şi cei care nu participă duminică de duminică la sfintele slujbe, care nu trăiesc în toată adâncimea fiorul credinţei nu pot rămâne indiferenţi faţă de taina acestei nopţi de înviere. Câteva clipe de prezenţă în atmosfera cea sfântă a Paştelui, primirea luminii de către fiecare, salutul de „Hristos a înviat- Adevărat a înviat”, toate acestea picură în sufletul tuturor bucuria negrăită de a fi împreună, de a acorda unul altuia iertare, de a simţi balsamul cântării pascale: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le îndestulându-se din acelaşi nemuritor adevăr al biruinţei morţii de către Mântuitorul Hristos prin propria Sa Moarte şi înviere din iubire pentru noi, Sfântul Ioan Gură de Aur ne mângâie în cuvântul său din noaptea Paştilor: „Bogaţi şi săraci, împreună bucurați-vă! Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua aceasta! Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă! Masa este plină, ospătaţi-vă toţi... Nimeni să nu iasă flămând. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertarea a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”. Iată de ce, iubiţi fii şi fiice duhovniceşti, vă simt atât de aproape sufleteşte şi atât de scumpi în această noapte sfântă şi atât de uniţi în Hristos Iisus.

Trăim cu toţii puterea unificatoare a învierii lui Hristos şi aceasta în ciuda faptului că suntem deosebiţi unii de alţii, iar scopurile pe care le urmărim de obicei sunt atât de diferite de la om la om. Distanţele de timp şi spaţiu, de stare socială sau de rang parcă dispar în aceste clipe de revelaţie dumnezeiască a Paştilor, în faţa Mormântului gol ne privim, iată, faţă în faţă, cu mai multă bunăvoinţă, cu încredere reciprocă. Lumina împărtăşită de lumânarea ţinută cu sfială de fiecare descoperă chipuri noi, priviri sincere şi blânde, inimi curate. Şi deseori, exemplele nu sunt rare, clipa aceasta de har se prelungeşte de-a lungul întregii vieţi, izvorând în suflete simţăminte de pace şi iubire, fără de care nu pot exista unitatea şi comuniunea.

Învierea lui Hristos, pe care o mărim neîncetat, este taina unităţii şi comuniunii. Nu există ceva mai sfânt în cer şi mai necesar pe pământ ca unitatea şi comuniunea. Sfintele Paşti, sau biruinţa asupra morţii, sunt izvorul comunităţii şi al comuniunii între Dumnezeu şi oameni, între cer şi pământ, între cei vii şi cei morţi, între cei credincioşi şi mai puţin credincioşi, între cei înstăriţi şi săraci, între tineri şi vârstnici, între bărbaţi şi femei, între cler şi credincioşi, între cârmuitori şi poporul dreptcredincios. Sfânta înviere formează această punte de legătură între oameni şi între aceştia şi Dumnezeu, pentru că minunea învierii constituie laina iubirii desăvârşite şi biruinţa deplină asupra morţii şi a păcatului, care prin natura lor sunt pricini de dezbinări.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Taina Sfintelor Paşti este, aşadar, iubirea Sfintei Treimi revărsată pe pământ prin întruparea, Moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, Hristos Domnul. Această iubire dumnezeiască se cere continuată în inima noastră prin credinţa în Dumnezeu şi în Biserica Sa dreptmăritoare, prin viaţa curată, prin îngăduinţa faţă de aproapele şi de identitatea lui, prin iertarea faţă de greşeala lui, prin iubire şi demnitate în orice împrejurare. Cunoscută şi înfăptuită, starea aceasta de descoperire a semenului, altoită de iubire, nu este o imposibilitate. Desăvârşită, virtutea iubirii nu poate fi, ce-i drept, decât în împărăţia Cerurilor. Ca o pregustare însă, viaţa bazată pe iubire, cu toate consecinţele ei, poate fi realizată încă de pe pământ după pilda Sfinţilor, pentru că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8).

Fiecare în parte şi întreaga naţiune română avem trebuinţă acum mai mult ca oricând de unitate, de împreună-vieţuire în îngăduinţă şi iertare, de comuniune în adevăr şi dreptate; într-un cuvânt, de ambianţa de iubire sfântă pe care nu se poate să n-o simţim prezentă în această noapte de lumină şi la fiecare Sfântă Liturghie, la fiecare împărtăşanie cu Sfintele Taine. O, de am putea prelungi această stare de iubire din momentele înălţătoare izvorâte din taina învierii lui Hristos şi de am putea-o face lucrătoare în familie, faţă de semeni, în călătorii sau la locul îndeletnicirilor de zi cu zi, acolo unde priceperea, pregătirea sau îndatoririle civice ne cheamă să slujim societatea. Am avea atunci mai puţini duşmani, am întâlni mai puţini semeni agresivi, ar exista mai puţini bătrâni părăsiţi, copii abandonaţi şi familii destrămate.

O, de am şti noi la câtă vrednicie ne cheamă Hristos Cel înviat, ajutând şi slujind pe aceşti foarte mici fraţi ai Săi (Matei XXV, 40): suferinzii, săracii, bolnavii trupeşti şi sufleteşti.

Iubiţi fraţi şi surori,

Este bine cunoscut că adevărul evanghelic a fost tăgăduit şi prigonit timp de aproape o jumătate de secol în numele unei ideologii, care avea drept centru şi punct de sprijin negarea credinţei în Dumnezeu. Acea ideologie atee a lăsat, desigur, urme în cugetele oamenilor, influenţându-le modul de gândire şi comportamentul sau îndepărtându-i de valorile veşnice ale Sfintei Evanghelii, de virtuţile şi modul de viaţă creştin, atât de propriu poporului nostru, primitor al adevărului învierii încă din veacul apostolic. îngrădită şi strâmtorată, dar călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica neamului nostru n-a încetat a-L vesti pe Hristos Cel înviat şi a alinat cu balsamul rugăciunilor şi rănile părinţilor şi fraţilor celor din închisorile comuniste, unde mulţi dintre fiii şi slujitorii ei s-au învrednicit de harisma morţii martirice. în lumina învierii, să ne străjuim cu iubirea şi rugăciunile lor. Cu recunoştinţă să-i pomenim şi să mulţumim cu smerenie lui Dumnezeu că ne-a făcut parte de darul sfânt al libertăţii.

Ca orice dar mântuitor, şi acesta, iubiţii mei, cere credinţă statornică, luând aminte că libertatea este acolo unde este Duhul Domnului (II Cor. III, 17). Trecerea de la îndoială la credinţă impune neapărat curajul de a folosi libertatea spre a ne dezbrăca de omul cel vechi al fostului fel de viaţă şi a ne înnoi în duhul minţii şi a ne îmbrăca în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptate şi sfinţenia adevărului (Efes. IV, 22-24).

Avem nădejdea sfântă că Dumnezeu, în mâinile căruia sufletul românesc s-a încredinţat în vremuri de bucurie sau de restrişte, va călăuzi paşii noştri după voia Sa, aşa cum ne dau exemple credincioşii şi credincioasele împreună cu vlăstarele lor, tineretul şi copiii, precum şi slujitorii sfintelor altare. Înveşmântaţi în haina credinţei în Dumnezeu, fără de care românul n-a fost şi nu poate fi el însuşi în integritatea identităţii sale, să vestim unii altora bucuria învierii şi să împlinim prin credinţă şi iubirea jertfelnică a fiecăruia, lipsurile Sfintei Biserici (Col. I, 24). Noi, cei ce cu danii Duhului Sfânt suntem zidiţi în Biserica noastră pe temelia Apostolilor şi Proorocilor, să răscumpărăm ca pe o şansă binecuvântarea, timpul încercărilor de tot felul; acum, când suntem asaltaţi de criza economică şi morală, de dezbinarea în credinţă prin răstălmăcirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin întinderea păcatului lăcomiei, a egoismului, a curselor întinse pentru săvârşirea păcatului contra firii, avem datoria cu toţii să facem din mărturisirea învierii o predică vie, o afirmare şi readucere a acestei învăţături în existenţa noastră şi în viaţa societăţii noastre. Se înţelege că această afirmare trebuie să ne străduim să devină un mod de a fi, de a gândi şi vieţui, pentru a rezidi pe omul virtuţii, al dragostei, al iubirii şi al unităţii în Hristos şi pentru Hristos.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Praznicul învierii Domnului a fost întotdeauna un prilej de profundă şi mare bucurie pentru întreaga suflare dreptmăritoare românească, dar şi un moment de meditaţie şi de cercetare a vieţii fiecăruia, pentru îmbunătăţirea vieţuirii întru dobândirea din ce în ce mai mult a dimensiunilor iubirii şi unităţii în Hristos şi în Biserica Sa. „Lărgiţi-vă şi voi inimile” (II Cor. VI, 13), scrie dumnezeiescul Apostol Pavel, ca în ele să cuprindem slăbiciunile şi cerinţele nu numai ale acelora ce ne iubesc, ci şi ale acelora ce ne urăsc. Din această inimă izvorăsc şi cresc facerile noastre de bine pentru aproapele nostru aflat în suferinţă „ca în toate să creştem întru El, Care este Capul, Hristos" (Efes. IV, 15).

Să ne îngrijim, mai stăruitor, de îndatoririle noastre de fii ai învierii, de plinirea lipsurilor celor aflaţi în sărăcie şi nevoie: copii părăsiţi, tineri aflaţi în derivă morală şi spirituală, bătrâni neajutoraţi, lipsiţi de îngrijirea necesară unei vieţi demne, familii nevoiaşe cu prunci numeroşi. Să folosim prilejul sărbătoririi învierii Domnului pentru a înlătura ceea ce ne separă şi ne îndepărtează pe unii de alţii, de semenii noştri. Să regăsim drumul împăcării cu aceştia, sădind în suflete şi în viaţa noastră de fiecare zi bobul dragostei şi al bunătăţii. Să aducem în relaţiile noastre cu semenii acele virtuţi care să arate tuturor că viaţa trăită în Hristos reprezintă cea mai înaltă treaptă a existenţei omeneşti. [...]

Mântuitorul Hristos Cel înviat a treia zi din morţi să reverse asupra noastră şi a lumii pacea şi bucuria cu care i-a întâmpinat pe Apostoli şi pe mironosiţe în ziua învierii Sale, să vă ocrotească de orice încercare, prin purtarea Sa de grijă, viaţa, familia şi gospodăriile tuturor.

Vă îmbrăţişez, iubiţii mei, cu multă şi părintească dragoste în această sfântă şi dumnezeiască sărbătoare a învierii Domnului, şi vă adresez, încă o dată, tuturor, vestea mântuitoare:

Hristos a înviat!