Asemeni multor copii din sat, mergea duminica, însoţit de bunica sa, la biserică. Fermecat de "spectacolul" care se întâmpla acolo, a devenit nelipsit de la slujbe. Pe măsură ce a crescut, a început să vină singur, şi în alte zile decât cele de sărbătoare. Văzându-l râvnitor, preotul paroh l-a luat pe lângă el, să-l înveţe şi să-i explice toate câte se săvârşeau acolo. Când, în clasa I, le era adresată clasica întrebare: "ce vreţi să vă faceţi când veţi creşte?", printre strigătele "pompier!", "poliţist!", "doctoriţă", "balerină" sau "şofer" se auzea şi glasul lui, care spunea, convins, că vrea să fie "preot", stârnind hazul clasei. Acesta era un prim test la care era supus.

În grupul său de prieteni de la oraş era numit "părintele" şi se glumea pe seama lui. Dar nu numai că gusta gluma, ci îşi asuma, senin şi hotărât, drumul pe care şi-l alesese. Înţelegea că prietenii săi asociau imaginea preotului cu un bărbat în vârstă, cu barbă şi prestanţă, nicidecum cu cea a tânărului căruia abia îi dăduseră tiuleiele.

Avea 24 de ani în ziua când, venit de la oraş, curat îmbrăcat şi cu inima strânsă de o firească emoţie, păşea în parohia ce-i fusese încredinţată spre păstorire. Drumurile erau grele, satul de o sărăcie lucie, cu case din chirpici şi gard de nuiele, iar oamenii nu erau neapărat cuprinşi de evlavie la vederea lui. Mai văzuseră, în ultimii ani, trei preoţi care se perindaseră pe acolo, lăsându-i în paza Domnului imediat ce prindeau o parohie mai bună. Drept care îl priveau chiorâş şi poate că, în urmă-i, puneau rămăşag pe durata şederii lui acolo. Când a ajuns la ceea ce i se spusese că va fi casa parohială, aşezată undeva pe dealuri, departe şi izolată de restul satului, a găsit o casă lipsită de încălzire, parţial şi de ferestre, şi fără nimic din ceea ce am putea numi condiţii decente.

Era foarte tânăr, căsătorit de un an şi proaspăt tată. Nimerise într-un loc departe de casă, unde oamenii îl primiseră cu răceală şi unde trebuia să ia absolut totul de la zero. "Dacă spui că-ţi place cu adevărat preoţia, am să-ţi dau o parohie unde cu adevărat trebuie să faci misiune", îi spusese, cu câteva zile înainte de venirea lui aici, episcopul care îl hirotonise. Avea în faţă un test foarte greu, pe care, spre lauda lui şi bucuria oamenilor din acele locuri, avea să-l treacă.

Sunt trei fragmente din vieţile a trei oameni diferiţi, dar mânaţi, în drumul lor, de aceeaşi iubire pentru Dumnezeu şi de aceeaşi dorinţă de a fi preoţi, într-o lume în care "cu adevărat trebuie să faci misiune".

"Mi-am spus că eu nu-mi trăiesc viaţa după cum vor prietenii"

Andrei Mocanu, copilul care mergea însoţit de bunica sa la biserica din satul Ţibana, judeţul Iaşi, are acum 16 ani şi este elev în primul an la Seminarul Teologic Ortodox "Sfântul Vasile cel Mare" din Iaşi. A trecut peste duşul rece al primelor luni de seminar, cu rigorile şi viaţa lui aparte, aşa cum a trecut, unul câte unul, toate obstacolele care i s-au aşezat în cale până acum. "Am intrat în biserică la şase ani, alături de bunica mea, pentru că părinţii nu erau foarte religioşi. Mi-a plăcut mult, am început să vin duminică de duminică, la început cu bunica, apoi, pe la 8-9 ani, şi singur. La 11 ani am putut intra în altar, alături de părintele paroh, pe care îl urmăream şi încercam să înţeleg tot ceea ce face. Un moment greu pentru mine a fost atunci când o parte din prietenii pe care îi aveam s-au depărtat de mine, spunând că eu stau de fapt pe lângă preot ca să primesc pomană. Când am văzut că mă priveau într-un mod aşa de umilitor, n-am mai mers o perioadă la biserică, să le arăt că nu pentru colacul de la sfârşitul slujbei eram eu acolo. Dar apoi mi-am spus că eu nu-mi trăiesc viaţa după cum vor prietenii, pentru că prietenii cred azi într-un fel şi mâine în altul. Eu eram la biserică pentru Dumnezeu şi pentru a învăţa să slujesc. Şi dacă prietenii vor accepta asta, bine, iar dacă nu, asta este, mi-am spus. Mai târziu, mi-am dat seama că ne-am comportat ca nişte copii cu toţii, dar atunci a fost un moment de cumpănă pentru mine", spune Andrei, care a început să îşi şlefuiască acum, în primul an de seminar, temelia pe care se va sprijini, peste ani, în misiunea sa.

"Este greu, ca orice început, departe de familie şi de prietenii cu care eram obişnuit să stau. Dar eu nu am venit aici să mă simt comod, ci să învăţ să fiu un preot bun. Asta îmi doresc", subliniază "bobocul" de la seminar şi te priveşte drept în ochi, să vadă dacă nu cumva îţi stârneşte vreun zâmbet hotărârea lui.

Acum, cel mai mult îl supără faptul că nu sunt mulţi copii şi tineri la biserică. "Aici, la seminar, e o bucurie să vezi atât de mulţi tineri adunaţi la slujbe, dar dacă mergi la o biserică de sat, nu vezi prea mulţi. Când cei bătrâni n-o să mai fie, cum o să arate bisericile...? Copiii şi tinerii sunt viitorul", te asigură, sfătos, Andrei.

O şcoală care formează caractere

Florin Căliman, cel numit "părintele" în grupul său de prieteni, este din Iaşi şi are acum 18 ani. Va absolvi în curând cursurile Seminarului Teologic "Sfântul Vasile cel Mare", unde se numără printre cei mai buni elevi, şi se gândeşte la Facultatea de Teologie. Florin este calm şi blând, ca omul care a trecut prin greutăţile şi rigorile vieţii de seminar, înţelegând însă esenţa şi scopul lor. "Seminarul este, în primul rând, o şcoală care formează caractere", îţi răspunde, atunci când îl întrebi "cum a fost?". Despre viitor, nu are nicio ezitare. "Sper să fiu în continuoare "părintele", dar nu numai în glumă", spune, râzând. Provine dintr-o familie de credincioşi şi a crescut de mic în spiritul învăţăturii creştine. La fel ca Andrei, colegul său de seminar din primul an, a văzut un model demn de urmat în preotul paroh de la biserica la care merge împreună cu părinţii săi de ani de zile, cel pe care îl are acum ca duhovnic, care l-a sprijinit şi l-a văzut potrivit să aleagă calea preoţiei. "Mi-au plăcut şi blândeţea, dar şi hotărârea lui de a merge tot timpul mai departe, indiferent de greutăţi. Cunoscându-l şi stând ani de zile în preajma lui, am înţeles că-ţi trebuie multe lucruri pentru a fi un preot bun. Să ridici o biserică, să-ţi ţii credincioşii aproape şi să faci misiune într-o parohie cu multe probleme nu e puţin lucru. Asta vreau şi eu să reuşesc şi pentru asta m-am pregătit şi o să mă pregătesc în continuare", spune Florin, care crede că misiunea lui este cu atât mai importantă cu cât multe lucruri din jur îi provoacă dezamăgire. "Preafericitul (Patriarh Daniel - n.r.) spunea că "o ţară fără tradiţie, fără credinţă şi fără valori este moartă". Aşa văd eu ţara mea acum, moartă", spune, convins, Florin Căliman.

"Am să-ţi dau o parohie unde cu adevărat trebuie să faci misiune"

La cei 36 de ani pe care îi are, părintele Ciprian Apopei este de 12 ani parohul satului Ghergheşti din judeţul Vaslui. Înainte de a fi numit paroh la Ghergheşti, de vrednicul de pomenire episcop al Huşilor Ioachim Mareş şi hirotonit diacon şi preot în anul 2000, de actualul Episcop al Huşilor, Preasfinţitul Corneliu, părintele Ciprian urmase cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iaşi, la grupa Pictură bisericească a secţiei Artă Sacră, şi un masterat în Apologetică şi Duhovnicie. Iubitor al frumuseţii şi profunzimii picturii bizantine, dar şi al celor duhovniceşti, părintele Ciprian s-a străduit să împletească talentul de pictor cu misiunea de păstor. "Am auzit, în acele vremuri, că este o mare nevoie de preoţi în zona Vasluiului. Am mers la episcopia de acolo, m-am prezentat şi am spus că aş dori să slujesc într-o parohie. Preasfinţitul Ioachim, episcopul de atunci al eparhiei, m-a ascultat şi apoi mi-a spus: "Dacă spui că-ţi place cu adevărat preoţia, am să-ţi dau o parohie unde cu adevărat trebuie să faci misiune". Am fost hirotonit diacon, apoi preot şi, după puţină vreme, soseam cu emoţie în satul Ghergheşti, să-mi cunosc parohia", îşi începe povestea părintele Ciprian.

O sărăcie dezolantă, gospodării sărăcăcioase, zidite din vălătuci cu paie, sprijinite pe "piloni" din nuiele de salcâm şi împrejmuite, majoritatea, cu garduri tot din nuiele. Casa parohială a găsit-o cu greu, rătăcită pe dealurile Ghergheştiului, izolată de restul satului. O casă foarte sărăcăcioasă, fără încălzire şi, pe alocuri, fără ferestre. Dar nu sărăcia a fost cea care l-a speriat, ci răceala oamenilor. Mai mulţi preoţi se perindaseră în acei ani prin zonă, dar au renunţat, rând pe rând, după mai mult sau mai puţin timp. De ceva vreme, oamenii nu mai aveau preot la biserică, iar sosirea tânărului părinte de 24 de ani o priveau, în cel mai bun caz, tot ca pe ceva temporar. "Nu pot să spun că nu a fost un şoc pentru mine. Eram, cum s-ar zice, băiat de oraş, venit de pe băncile facultăţii, obişnuit cu o cu totul altă lume şi o cu totul altă relaţie între preot şi comunitate. Proaspăt căsătorit, cu un copil de un an, primul meu gând l-am îndreptat atunci spre Dumnezeu. "Doamne, luminează-mă şi dă-mi putere să fac ceea ce trebuie", mi-am zis. Apoi m-am ambiţionat şi mi-am spus că, orice ar fi, trebuie să-mi duc crucea până la capăt", povesteşte părintele Ciprian.

Iar misiunea sa nu era doar păstorirea oamenilor din Ghergheşti, ci a nu mai puţin de unsprezece sate din acea zonă, care erau, de asemenea, lipsite de preot.

"Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi cumpăr o pereche de cizme. Am dat jos bocancii din picioare şi am încălţat cizmele. Era iarnă şi, în acele locuri izolate, nici vorbă să poţi ajunge atunci cu o maşină sau un autobuz. Mergeam cu sania pe dealuri, să ajungem de la un sat la altul şi să facem cele trebuincioase. În primul an, ţin minte că numai înmormântări am avut, peste 50. Ne-am mai şi răsturnat cu sania, am mai avut şi "aventuri" cu oamenii, multe poveşti... Dar m-am rugat la Dumnezeu, m-am ambiţionat şi am început să pun, încetul cu încetul, o rânduială în toate. Am reparat biserici, le-am pictat, le-am înzestrat după putinţă, iar oamenii, văzând că nu-i părăsesc, au început să se apropie iarăşi de Biserică. Dar cu multe greutăţi şi cu multă reticenţă. "De ce să tragem lumină în biserică dacă noi venim ziua, şi avem lumina lumânărilor? De ce s-o împrejmuim cu gard, cine intră? De ce s-o pictăm şi s-o înfrumuseţăm? E bună aşa cum e". Asta era mentalitatea, şi se mai păstrează şi astăzi", spune părintele Ciprian.

Dar firea lui neobosită, hotărârea şi vorba bună au învins, încetul cu încetul, reticenţa. "Sunt bucuros că i-am botezat pe mulţi, că i-am cununat pe alţii care trăiau de ani de zile în concubinaj, că am reuşit nu numai să-i apropii de Biserică, la slujbe, dar şi să-i fac să trăiască credinţa ortodoxă. Ţin minte că, odată, a venit un sătean la mine şi mi-a spus: "Părinte, cutare a furat astea de la cutare şi mi le-a vândut mie. Oare e bine să i le dau înapoi?", m-a întrebat. "Dă-i-le, dar nu-i spune acum de la cine le ai. Dă-i-le şi, dacă te-o răsplăti cumva, bine. Dacă nu, să ai mulţumirea că ai procedat ca un creştin adevărat", i-am zis, bucuros că oamenii încep să-şi pună din nou astfel de probleme. Şi au fost multe lucruri care s-au reparat, cum sunt şi multe care nu s-au reparat încă, dar nici noi nu ne lăsăm", spune părintele Ciprian.

"Preoţia este frumoasă. Nu numai din cărţi sau privită din afară"

Dacă cineva i-ar fi spus, atunci când sosise în Ghergheşti, toate greutăţile care îl vor aştepta, poate că nu s-ar fi înhămat la asemenea treabă. Dar acum, după 12 ani de când păstoreşte această zonă, uitată parcă de autorităţi şi văduvită de atâtea lucruri trebuincioase unei vieţi decente, spune că se simte fericit şi împlinit că a putut duce crucea ce i-a fost încredinţată. "Tinerilor care, la fel ca şi mine, odată, şedeau pe băncile şcolilor şi se gândeau la momentul când vor deveni preoţi le spun, în primul rând, că preoţia este frumoasă. Nu numai din cărţi, din şcoală sau privită din afară. Preoţia este frumoasă când slujeşti, indiferent unde slujeşti. Şi chiar dacă, uneori, este şi greu, nimic nu se compară cu acest dar", spune, apăsat, părintele Ciprian Apopei, pe care l-am întâlnit în casa sa rătăcită pe dealurile Ghergheştiului. O casă obişnuită, zidită din acelaşi material de construcţie al zonei, vălătuci cu paie, pe "piloni" din nuiele de salcâm, vegheată îndeaproape de un hambar înalt, pe post de atelier de tâmplărie şi pictură. (Continuarea, în Ziarul Lumina)