Astăzi este aproape imposibil să mărturisești pe cel aflat pe patul de moarte. În afară de aceasta, preotul începe să fie chemat la cel muribund destul de rar. De obicei este chemat să împărtășească pe cei bolnavi, nu pe cei muribunzi.

În ciuda tuturor acestor lucruri, preotului i se impune să meargă regulat la cei bolnavi și la cei foarte grav bolnavi. Se întâmplă ca cel ce se află pe patul de moarte să fie foarte tânăr și să devină pentru câteva zile fiu duhovnicesc al preotului. Și, în acest ultim segment al vieții lui, preotul îl aduce la Dumnezeu. Dacă cel ce este pe moarte este conștient, situația este deosebit de prielnică în ceea ce privește lucrarea preotului. Un astfel de suflet a rupt deja orice legătură cu grijile pământești, cu patimile și cu nedreptățile. El se gândește doar la veșnicie. Nădăjduiește doar în Dumnezeu. Cu toate acestea preotul, în mod obișnuit, stabilește un contact profund cu el. Poate să-i explice simplu și ușor esențialul. Trebuie să fie îndemnat spre mărturisire. În multe cazuri, acesta se chinuiește din toate puterile să-și amintească cele mai grele păcate ale sale și să-și curățească neîntârziat conștiinta. Rușinea cea înșelătoare și altele de acest fel l-au părăsit de mult.

Pentru un preot tânăr, astfel de cazuri sunt foarte folositoare; ele îl învață o mulțime de lucruri. De la preot se cere aici dragoste, numai dragoste. Experiența duhovnicească este de trebuință doar într-o mică măsură, căci problema este mult mai simplă. Nu poți pe un astfel de om în ultimele clipe ale vieții lui să-l condamni cu răceală ori cu asprime, să-l ocărăști ori să-i faci morală. În astfel de cazuri este nevoie doar de milă.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 103-105)