În tot trecutul zbuciumat al Bisericii Ortodoxe Române, preotul a fost alături de credincioşii săi, împărtăşind împreună cu ei bucuriile şi necazurile. Această situaţie reiese limpede din însemnările lui Andrea Freyberger, care, la sfârşitul secolului al XVII-lea, făcea următoarea caracterizare preoţilor români:

„Preoţii poporului oficiază liturghia duminica şi în zilele de sărbătoare, niciodată însă în zilele săptămânii. Ei se ocupă cu munca câmpului: ară, grăpează, seceră, treieră grâul, ca şi ceilalţi ţărani [...]. Ca îmbrăcăminte nu se deosebesc de ceilalţi ţărani laici, fiind îmbrăcaţi în piei de oi (melote) şi de capre şi deosebiţi de poporul de rând numai prin acoperământul capului, care la preoţi este de culoare albastră, iar la protopopi sau arhidiaconi de culoare neagră şi nu-l scot de pe cap nici chiar când se întâlnesc cu bărbaţi de cea dintâi autoritate [...]. Preoţii nu strâng decima de la popor, ci, precum am spus, îşi agonisesc pâinea prin munca la câmp. În ce priveşte contribuţiile, transporturile, scoaterea dărilor, precum şi a altor sarcini, angarale şi servituţi, nu se face nicio deosebire între ei şi laici, sunt supuşi robiei.”[1]

Având aceleaşi ocupaţii cu păstoriţii, se înţelege că preotul român a avut de îndurat aceleaşi împilări din partea celor puternici, sub raportul birurilor şi al dărilor de tot felul. În Transilvania, preotul era supus sarcinilor iobăgeşti, de care fusese scutit pentru foarte scurt timp în cursul domniei lui Mihai Viteazul (1600)[2]. În Ţara Românească şi Moldova, preoţii, de asemenea, împărtăşeau soarta umilitoare a păstoriţilor lor, de multe ori fiind nevoiţi să pribegească în alte părţi, în căutarea unui trai mai bun. Această stare tristă o cunoaştem dintr-un hrisov al lui Grigorie Ghica Vodă, din 15 aprilie 1673, în care se spune:

„Venit-au preoţii de prin toate judeţele şi de prin oraşe de au făcut la domnia mea mare jalbă şi plângere pentru multele nevoi ce se află între dânşii, zicând cum că ei sunt mai îngreuiaţi decât toate cetele”, şi că ei se află „întru multe şi grele nevoi, fiind îngreuiaţi şi înpăsosaţi şi de către nimeni căutaţi” şi că „de multă sărăcie şi de scăpătare ce au avut, au început a fugi şi a să risipi care pe unde au putut, rămânând sfintele biserici pustii şi închise, lipsite de toată sfânta şi dumnezeiasca slujbă, murind creştinii nespovediţi şi neîndreptaţi, necuminecaţi şi neslujiţi, după cum să cuvine şi să cade pravoslaviei noastre.”[3]

Îndurând viaţa plină de lipsuri împreună cu poporul, preoţii de mir au rămas alături de popor în toate ridicările şi revendicările lui pentru o soartă mai bună, fiind de asemenea prezenţi în toate luptele împotriva turcilor sau a altor cotropitori, ori în acţiunile întreprinse de domnitori pentru stabilirea de pace şi alianţe cu alte popoare.

(Redacția revistei Biserica Ortodoxă Română, „Cincizeci de ani de la unirea Transilvaniei cu România. Contribuția clerului roman la luptele poporului roman pentru libertate națională și unitate”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, Basilica, București, 2018, pp. 93-94)

[1] Nicolae Dobrescu, Fragmente privitoare la istoria Bisericii Române, Budapesta, 1905, pp. 65-67; Ion Matei, Preoţimea românească ardeleană, Sibiu, 1911, p. 41, nr. 1; Pr. Niculae Şerbănescu, „Atitudinea preoţimii ortodoxe faţă de dreptele năzuinţe ale poporului”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), 3-4, pp. 220-221.

[2] I. Crăciun, Dietele Transilvaniei ţinute sub domnia lui Mihai Viteazul (7599-1600), Bucureşti, 1939, p. 21.

[3] Pr. N. Şerbănescu, „Atitudinea preoţimii ortodoxe...” pp. 226-227.