Prezenţă fără complezenţă sau singurătate în proximitate
Chinurile iadului sînt chinurile celui care nu şi-a cultivat, prin milostenie, iubirea pentru semenii săi, iar dincolo va fi lîngă alţii asemenea cu el, conştientizînd fiecare prezenţa celuilalt, dar neavînd între ei nici un fel comuniune.
Anul în care am intrat de aproape două luni, 2012, este unul asociat, în mintea multor locuitori ai Pămîntului, cu ideea de sfîrşit al lumii. Aşa-zisele profeţii pe această temă, garnisite cu scenarii "ajutătoare" ale unor oameni de ştiinţă, contribuie din plin la crearea unei adevărate isterii apocaliptice. Evident, Hollywood-ul nu putea rata exploatarea cinematografică a unui atare fenomen, filmul cu titlul "2012" fiind considerat deja de ceva vreme drept una dintre cele mai reuşite ecranizări pe acest subiect. Dincolo de această frămîntare artificial creată, credinciosul fidel Evangheliei rămîne netulburat în convingerea că "de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl" (Matei 24, 36). (Fiul nu cunoştea data sfîrşitului lumii ca om, dar ca Dumnezeu cu siguranţă că avea aceeaşi cunoaştere pe care şi Tatăl o are.) Nu putem noi, aşadar, anticipa cînd va suna trîmbiţa Judecăţii de Apoi şi nici nu ne-ar fi de nici un folos să ştim acest lucru. Important e ce se va întîmpla atunci cu noi. În acest sens, Scriptura ne spune totuşi un lucru, unul esenţial, anume cum va fi acest sfîrşit. Lecturînd textul din Evanghelia după Matei (25, 31-46), pericopă ce va fi ascultată mîine în bisericile ortodoxe, la Sfînta Liturghie, vom afla un lucru cu mult mai important decît data la care lumea va lua sfîrşit, anume care vor fi criteriile după care vom fi judecaţi fiecare dintre noi. Această duminică a Triodului mai este numită în calendarul creştin ortodox şi "Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi".
Ni se spune în pasajul invocat mai sus că Împăratul Hristos va aduna "toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre" (v. 32). Criteriul după care se va face această separare îl va constitui modul în care s-a comportat fiecare cu cei flămînzi, însetaţi, străini, goi, bolnavi sau în temniţă. Cei de-a dreapta, simbolizaţi de oi, vor fi cei care s-au îngrijit de unii cu astfel de lipsuri sau necazuri şi, ca atare, vor moşteni "împărăţia cea pregătită de la întemeierea lumii" (v. 34). Ceilalţi, reprezentaţi prin capre, sînt cei care nu au avut milă faţă de nici una dintre categoriile enumerate mai sus şi, prin urmare, vor fi alungaţi în "focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui" (v. 41). Şi "oile" şi "caprele" vor avea o aceeaşi nedumerire în timpul acestei judecăţi, generată de faptul că Hristos nu spune: lor (nu) le-aţi făcut..., ci Mie (nu) mi-aţi făcut faptele de milostenie respective! Cu alte cuvinte se identifică cu tot omul care a fost flămînd, însetat, străin, gol, bolnav sau în temniţă. Cutremurător lucru este să ştii că-L întîlneşti în această viaţă pe Cel pe Care te aştepţi să-L întîlneşti doar după moarte!
Judecata de Apoi poate fi asemănată, prin prisma pasajului din Evanghelia după Matei, unei competiţii ale cărei reguli sînt foarte clar anunţate dinainte. Ceea ce ni se cere nu sînt nici cunoştinţe de dogmatică, nici postire, nici mii de ore de rugăciune sau de metanii, nici participare la slujbe, încît unii ar putea răsufla uşuraţi. Ce poate fi mai la îndemîna tuturor decît să-şi facă milă de cei aflaţi în necazuri sau în suferinţă, evident, fiecare după măsura pe care o are. "Şi eu pot împlini aceste şase criterii care îmi deschid calea către Împărăţia lui Dumnezeu" - ar spune entuziastul lector al cuvintelor din Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi, dacă s-ar afla pentru prima dată în faţa acestor versete. Cel care însă va fi citit cu multă vreme în urmă şi va fi încercat să împlinească cererile Domnului Hristos, va reciti cu îngrijorare cele rostite către "capre". El ştie prea bine că sîntem predispuşi mai degrabă să judecăm decît să ajutăm pe cerşetorul cu mîna tremurînd de foame şi de frig, că ne este silă de bolnavul care îşi tîrîie zilele şi se vaită de dureri, că privim cu suspiciune pe străinul care ne bate în uşă sau că ne depărtăm grăbiţi de locul în care ştim că sînt întemniţaţi infractori, mai ales dintre cei periculoşi. De unde dar atîta dragoste pentru unii ca aceştia? Evident, această putere de a iubi altfel ne vine tot de la... Hristos.
Reţeaua de la sfîrşitul lumii
Nu poţi fi milostiv precum Cel Milostiv dacă nu ceri de la El acest dar (sau har). Iar darul nu se dobîndeşte decît prin cunoaşterea poruncilor lui Dumnezeu şi împlinirea lor, inclusiv prin rugăciune, post, participare la slujbe şi, mai ales, prin împărtăşirea de Sfintele Lui Taine. Putem fi, pentru o vreme, filantropi, dintr-o pornire sinceră a inimii sau din interesul de a fi apreciaţi de oameni. Dar dragostea noastră pentru aproapele fie este una de faţadă, fie se "consumă" atîta vreme cît nu se alimentează din însăşi Iubirea care este Dumnezeu. Noi nu putem nici ierta, nici iubi cu adevărat dacă nu ne dă Însuşi Dumnezeu o astfel de putere. Dacă însă ne apropiem de El, pe căile lăsate de Dînsul, atunci găsim şi Calea care leagă inima noastră de inima aproapelui. Continuarea, în Ziarul de Iași