Îl întâlnisem cu douăzeci de ani în urmă în cabinetul patriarhului Teoctist, alături de mama sa Lidia, vorbind cu venerație de bunicul lui părintele Dumitru Stăniloaie. Auzisem o mulțime de povești despre ei în casa părintească, de când eram mic, dar nu i-am întâlnit niciodată până atunci. Era o legătură de familie pe care o înnodam din nou, ei rememorând amintirile legate de familia mamei iar eu refăcând puzzle-ul amintirilor din poveștile bunicului sau ale mamei. Nu vorbeau prea mult dar știau mereu unii de alții. Nici azi nu pot să-mi explic de ce nu l-am cunoscut personal pe părintele Stăniloaie în condițiile în care bunicul se întâlnea destul de des la București cu dânsul.

M-a fascinat la Dumitraș nu doar căldura sufletească ci și seninătatea de a privi lumea, modul relaxat de a fi orientat în cultură, fără pretenția de a da lecții, și bucuria dialogului care-l face să câștige prieteni, cum spune el. Eram interesat să văd cum a rezolvat el relația nepot -bunic într-un timp în care erai mereu criticat că nu poți ajunge la valoarea bunicului. Am înțeles din felul lui de a privi lucrurile că nu e necesar să ajungi la valoarea lui ci să-i păstrezi memoria vie. Asta face Horia Ionescu prin tot ceea ce scrie, prin emisiunile la care participă și prin evenimentele pe care le organizează .

Cartea de față cred că este mai degrabă rodul prietenilor decât dorința autorului. Profesorul Marius Vasileanu, editorul cărții, cu acrivia cunoscută, a îngrijit ediția selectând textele din publicațiile în care au apărut, grupându-le tematic  în șase capitole cu titluri incitante: Dumnezeu vindecătorul, Exerciții de gândire, Răbdarea ca sonet, Omul vitruvian, Tabula rasa și Ce poate fi mai important în viață.

Eseurile lui Dumitraș se bucură de inspirata prefață a domului Baconschi, unul dintre cei mai lucizi gânditori ai fenomenului religios de azi, care ne propune o cheie de lectură a textelor prin prisma unui scriitor ce „e învățat fără ostentație, onest fără pretenția superiorității morale și dornic să dialogheze cu un public aflat dincolo de profesionișii credinței… preocupat de marea temă a întâlnirii dintre Evanghelie și umanitate ( mai ales cea occidentală) de azi”, preocupat de „recuperarea decenței fundamentale a omului pre-modern și utilizarea ei creativă, într-un context temporal radical schimbat de revoluția științifică, de predominanta mentalitate antropocentrică și de ambianța fragil democratică a lumii în care trăim” (pg.6).

Una din întrebările care ar putea argumenta apariția acestei cărți în peisajul sufocant al cărților tipărite azi este formulată chiar de autor într-unul din eseuri intitulat: „Teologia de zi cu zi”, unde se întreabă dacă există un loc pentru teologie în jurnalism. Mi se pare că întreaga carte răspunde, fără să-și propună neapărat, acestei nevoi, prin aspirația pe care o postulează, aceea de a lumina existența diurnă într-un sens vindecător, repunând în "piața ideilor" teme precum integritatea, cinstea, admirația sau credința.

Teologia, ne spune autorul, este capabilă să regenereze în om sensul pozitiv, spiritual, al existenței. Cartea este din acest punct de vedere un argument prin analizele pe care le generează și prin concluziile pe care le cuprinde,  în formule de cele mai multe ori duhovnicești chiar și atunci când temele nu au neapărat un subiect teologic.

Chiar dacă nu și-a propus, cartea lui Horia Ionescu poate reprezenta un mod de a face teologie în lumea de azi, ce nu mai are răbdare cu lecturile fundamentale pentru că îi lipsește „exercițiul de admirație” al lecturii și nu mai pare atrasă de o mulțime de cărți „tehnice” pentru că s-a pierdut relația autor-cititor prin multitudinea definițiilor. Dumitraș ne amintește cuvintele lui Saint-Exupery: „ochii sunt adesea orbi. Trebuie să căutăm cu inima”. Aceasta ar fi și invitația Mântuitorului.

Cartea lui Dumitraș ne familiarizează și ne invită la lectură când ne vorbește de „Frații Karamazov” a lui Dostoievski, de „Jurnalul unui preot de țară” al lui Bernanos, de „Commedia” lui Dante, de „Metamorfozel” lui Ovidiu, iar bibliografia ar putea continua cu multe alte titluri pe care cititorii le vor putea descoperi la lectura cărții. Referințele sunt la fel de incitante când scrie despre filme, tablouri celebre sau evenimente din viața cotidiană a lumii.

Rămâi fascinat de modul în care filtrează evenimentele într-o cheie creștină cu mare bun-simț fiind convins că pecetea teologiei face ca lucrurile și faptele să nu se învechească ci să devină atemporale.

De la articole teologice care expun teme curente asupra credinței și a anumitor pericope evanghelice, la critica de întâmpinare a unor romane, care au făcut istorie în literatura lumii, Dumitraș ne poartă de mână prin locuri numai de el explorate, făcându-ne părtași la Frumosul din lăuntrul său.

Nu cred că Mântuitorul ne cheamă la altceva decât la descoperirea acestui frumos din noi în chipul smerit al celui ce dăruiește și nu cred că părintele Stăniloaie a avut alt program teologic în opera lui.

Într-una din recentele audiențe Papa Francisc s-a adresat tinerilor preoți și seminariști amintindu-le cei patru stâlpi pe care se sprijină activitatea lor pastorală: spiritualitate, cultură, misiune și comunitate. Dacă ar fi să le recomand un manual n-aș avea nici o  ezitare... ar fi cartea lui Dumitru Horia Ionescu. (Pr. Cristian Muntean)