„Moartea nu e de la Dumnezeu, spun într-un glas toţi Sfinţii Părinţi. În Sfânta Scriptură stă scris limpede: Nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că Se bucură de nimicirea celor vii. El a făcut toate lucrurile pentru ca ele să vieze, făpturile lumii sunt mântuitoare, în ele nu-i otravă de pieire. Realitatea morţii este de natură negativă: moartea există doar prin pierderea vieţii; ea face parte dintre relele care există numai întrucât lipseşte sau a fost pierdut binele. Or, lumea creată de Dumnezeu a fost toată desăvârşit bună, iar viaţa i-a fost dăruită omului ca un mare bine. Era însă omul nemuritor? Mulţi Părinţi spun că da, considerând că moartea era deplin străină de firea lui; alţii însă se feresc să facă această afirmaţie. Intemeindu-se pe cuvintele din Facere (2, 7), unde stă scris: Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din ţărână luată din pământ, şi dorind să facă distincţie între creat şi necreat, unii dintre Părinţi cred că la origine trupul omului, potrivit naturii sale, era o frământătură supusă schimbării, stricăcioasă şi muritoare. Omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt, spune Sfântul Atanasie cel Mare , adăugând că firea celor dintâi oameni era stricacioasă. Aşadar, unii Părinţi preferă să spună, în chip mai nuanţat, că omul a fost creat spre nestricare sau că firea omenească fusese zidită ca să nu moară sau că ţinea de natura lui să aibă dorul continuu după veşnicia divină; ei vorbesc şi de făgăduinţa nestricăciunii şi a nemuririi, care n-au fost de la început un câştig sigur şi perpetuu al omului, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă ele ar fi fost însuşiri proprii naturii sale.”

(Jean Claude Larchet, Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte, Editura Sofia)