Sfântul și-a însușit alfabetul naturii, i-a citit cuvintele, i-a ascultat sunetele, i-a înțeles vorbele și a închis cartea. Numai în sfânt natura și-a atins pe deplin rostul, căci ea a deșteptat omul dintr-însul, l-a îndrumat către Dumnezeu și s-a retras din fața lui. Sprijinindu-se pe temelia dată de natură, sfântul este nevoit să se urce singur pe scări cerești – cu gândul, cu rugăciunea, cu bunătatea –, mânat de natură și tras de Dumnezeu.

Sfântul este nemărginit de recunoscător și nesfârșit de milostiv față de natură. De aceea și natura îl socotește pe sfânt drept singurul ei prieten de pe pământ, neiubitor de sine. Într-adevăr, nu este priveliște mai mișcătoare pe pământ decât prietenia dintre sfânt și fiarele sălbatice.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București, 2009, p. 41)