Cum să transformăm dorința în tandrețe, în mângâiere?

Să lucrăm asuprea ei înainte de a deveni provocare. De exemplu, sărutul nu este mângâiere, ci provocare – stârnirea unor substanţe în organismul nostru care pregătesc actul trupesc al nunţii. Ne jucăm cu focul latent din sângele şi trupul nostru, foc pus acolo pentru iubirea binecuvântată, nu pentru plăcerile distrugătoare ale păcatului. Ia gândiţi-vă: atingi, priveşti, imaginezi, lucruri care sunt rânduite numai pentru actul nupţial şi tu eşti singur sau în parc... Bietul organism nu ştie că iubita ta va pleca peste câtva timp la ea acasă sau că e o imagine de pe Internet, ci crede că a început nunta şi produce substanţele de care ai nevoie ca să te veseleşti cu mireasa ta... El, organismul, nu-ţi cere nici certificat de căsătorie, şi nici nu-şi pune problema dacă sunteţi cununaţi la Biserică. Asta e problema ta, ca persoană responsabilă de fiecare gest şi cuvânt al său. El produce hormoni pentru că tu ai dat semnalul pe care îl cunoaşte firea lui! Normal că n-ai să dormi liniştit şi că ai să faci trăsnăi sau păcate în aceste condiţii... Ba, chiar poţi să dai vina pe Dumnezeu că El te-a făcut aşa... Dar dacă ascultai de rânduiala Lui?

Atunci ce să faci? Să te pregăteşti cu Domnul ca să întâmpini orice fată ca pe o fiică a Lui, ca pe o soră a ta! Să te rogi să ai privirea şi inima curată! Iar de vrei să te întâlneşti cu fata de care eşti îndrăgostit, sau pe care o iubeşti de câţiva ani, să te pregăteşti să o mângâi doar cu privirea şi cu gând curat şi s-o îmbrăţişezi cât de strâns vrei, doar cu atenţia ta. Atenţia este o formă de tandreţe care ne ajută să ne descoperim unul pe celălalt, să vedem ceea ce ochiul obişnuit, distrat, nu vede. Să vedem nevăzutul în cele ce se văd. Şi dacă eşti la vârsta la care te poţi căsători şi vă iubiţi unul pe altul, atunci, desigur, tandreţea devine din ce în ce mai fizică, se întrupează. Atunci, bărbăţia va consta în transformarea tuturor impulsurilor şi dorinţelor în rugăciune şi tandreţe curată. Atunci, o strângere de mână, o păstrare a mâinii în mâna ta mai multă vreme, un sărut pe obraz, o mângâiere pe păr, un deget plimbat cu uimire pe fruntea sau nasul iubitei... vor fi poeme de dragoste care nu vor muri niciodată. Şi veţi descoperi mari minuni unul la celălalt. V-aţi uitat voi, vreodată, la mâna fetei pe care o iubiţi? Ce taină mare e mâna! Dar cum s-o descopere şi s-o trăiască doi tineri înghesuiţi unul în altul cu ochii închişi?

Prietenia-iubire e vârsta descoperirilor reciproce şi al minunilor din jur: flori, cer, păsări... numai aşa veţi putea după nuntă, după ani de căsnicie, să aflaţi noi şi noi modalităţi de a transforma dorinţa trupească, sau lipsa ei, în tandreţe.

Cunosc o pereche care, după căsătorie, când au aflat că vor avea un copil, au renunţat, după sfânta rânduială, la actul intim care îl tulbură pe prunc, şi descoperă cu uimire ce minune şi ce bucurie este să stai viu, lângă omul viu pe care îl iubeşti şi în care creşte alt om viu! Da, iubirea are rezerve mari de bucurie şi de plăcere, dincolo de plăcerea aceea pentru care nici nu e nevoie să te-nsori sau să vezi vreo fată... Aceasta este iubire: să-ţi pese de ce simte fata din faţa ta, nu de ce simţi tu.

(Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul bucuriei vol. 2, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, pp. 143-144)