Chiar înainte de încheierea slujbei, preotul ia cununile de pe capetele mirilor şi se roagă Domnului: „Primeşte cununile lor întru Împărăţia Ta, păzindu-i pe ei curaţi, fără prihană şi neasupriti în vecii vecilor”. Este ca şi cum Biserica ar zice celor doi miri: „Aţi purtat pentru scurtă vreme aceste cununi pământeşti, chiar de la începutul vieţii voastre laolaltă; acum străduiţi-vă să dobândiţi şi cununile cereşti, pe care le veţi purta veşnic”. Aceasta ne duce la înţelegerea veşniciei căsătoriei în predania Ortodoxă.

Dragostea şi ajutorul întru mântuire şi sfinţenie, pe care soţii şi l-au dat unul altuia în viaţa de aici, nu dispar. Rugăciunea ca Hristos să primească cununile lor în Împărăţia Cerească indică ‒ cel puţin în chip ideal ‒ faptul că nunta, ca „legătura neîntreruptă a dragostei”, este veşnică. 

Dragostea în căsătorie este văzută de Biserică dintr-o perspectivă duhovnicească: perspectiva veşniciei. Nu ştim în amănunt cum va fi viaţa din Rai, însă Predania ne dă destule indicaţii spre a fi încredinţaţi că aceia ce au avut căsătorii pline de dragoste, ajutându-se unii pe alţii întru mântuirea veşnică, se vor afla laolaltă în chip mai desăvârşit şi cu mai multă bucurie în Împărăţia Cerească.

(David şi Mary Ford, Căsătoria ‒​ cale spre sfinţenie, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 32)