În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus, ucenicii I-au zis: De ce le vorbești lor în pilde? Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoașteți tainele Împărăției Cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat. Căci celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel care nu are, și ce are i se va lua. De aceea le vorbesc în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu audă, nici să înțeleagă, ca nu cumva să se întoarcă. Și se împlinește cu ei prorocia lui Isaia, care zice: «Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoșat și cu urechile aude greu și ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă, și Eu să-i tămăduiesc pe ei». Dar fericiți sunt ochii voștri că văd și urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă, că mulți proroci și drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, și n-au văzut, și să audă cele ce auziți voi, și n-au auzit. Voi, deci, ascultați pilda semănătorului: De la oricine aude cuvântul Împărăției și nu-l înțelege, vine cel viclean și răpește ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânța semănată lângă drum. Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul și îndată îl primește cu bucurie, dar nu are rădăcină în sine, ci ține până la o vreme și, întâmplându-se strâmtorare sau prigoana pentru cuvânt, îndată se smintește. Cea semănată în spini este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi și înșelăciunea avuției înăbușă cuvântul și îl fac neroditor. Iar sămânța semănată în pământ bun este cel care aude cuvântul și-l înțelege, deci care aduce rod și face: unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci. (Matei 13, 10-23) (Luni în săptămâna a șasea după Rusalii)

În pericopa evanghelică rânduită să se citească în lunea săptămânii a șasea după Rusalii este cuprinsă o învățătură importantă despre scopul pildelor, despre buna auzire, precum și tâlcuirea unei binecunoscute parabole rostite de Domnul Iisus, cea a semănătorului.

După ce le-a spus celor strânși în jurul Său pilda despre semănătorul care a aruncat sămânța pe un pământ de calitate diferită, Iisus nu a continuat cu explicația imediat, ci a încheiat oarecum misterios prin cuvintele „Cine are urechi de auzit să audă”. Neobișnuita purtare a lui Hristos avea însă un scop bine conturat. De față se aflau cărturari care pricepeau sau trebuiau să priceapă ce anume li se comunică, bineștiut că adesea învățăturile se păstrează mai bine atunci când nu sunt expuse teoretic, ci prin exemple. De teorie nu duceau lipsă, așa că Dmnul le-a povestit o pildă și i-a lăsat pe ei singuri să înțeleagă. Ucenicii Săi nu erau încă îndeajuns de învățați și s-au mirat că Iisus nu le tâlcuiește pilda. Și atunci, rămânând singuri cu El, Îl întreabă de ce vorbește criptat. Domnul răspunde că unii sunt pregătiți să primească tainele Împărăției cerurilor, iar alții încă nu. Tainele nu sunt lucruri neapărat secrete, ci se referă adesea la lucruri pe care simplele cuvinte nu le clarifică. Taina nu înseamnă doar cuvânt, ci și credință. De aceea Taina Botezului, a Mirungerii, a Împărtășaniei, a Nunții nu sunt simple ritualuri care se văd și se înțeleg, ci ele deschid înțelesuri duhovnicești, însă pentru cei pregătiți să le vadă, să le audă, să le simtă.

Astfel, Domnul le răspunde că unii au urechile și ochii învârtoșați și nu văd tainele, nu doresc să aprofundeze sensul adânc al lumii. De aceea, vorbind în pilde, înțelegem ce spunea odinioară poetul și filosoful Lucian Blaga în versul: „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Limbajul poetic e uneori mai bun decât orice fel de mijloc de comunicare. Sfântul Grigorie de Nyssa scria la rândul său că pentru a vorbi despre Dumnezeu, cel mai bun limbaj e poezia fiindcă limbajul teoretic riscă să înfunde pe așa-numitul teolog într-un discurs arid, fără suflet, ba chiar dăunător. Poezia și imnografia creștină, eventual psalmodierea lor, reprezintă cele mai înalte expresii de teologie și de pedagogie. Învățând cântările bisericești, atât ca melodie, cât și ca text, pricepem cu ele deodată și tainele dumnezeiești. S-a publicat nu de mult o broșură în care părintele Teofil Părăian explică importanța repetării Sfintei Liturghii și a imnelor. Deja cu Antifonul al doilea, „Unule născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu...” ni se explică esența tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Învârtoșarea inimii este uneori tocmai apanajul cunoașterii, nu al necunoașterii. Cei care sunt experți în cunoașterea cuvintelor Scripturii sunt și amenințați de marea ispită de a se încrede în interpretarea lor și a nu mai da deloc spațiu duhului. Învârtoșarea e un fenomen care ne paște pe toți care credem că stăm și nu luăm seama de pericolul de a cădea, după cum spunea Sfântul Pavel (1 Corinteni 10, 12).

În final, Domnul explică pilda semănătorului: acela aruncase unele semințe pe lângă drum, ceea ce simbolizează pe cel care aude cuvântul lui Dumnezeu, însă nu îl înțelege fiindcă mintea lui e prinsă cu acel du-te-vino etern al noilor știri, al modei și așa mai departe. Alte semințe au căzut în loc pietros, acest loc simbolizând pe omul care primește cuvântul credinței, însă la orice mic necaz, greutate sau prigoană, se leapădă de Dumnezeu și de cuvântul Evangheliei. Aici ne aflăm majoritatea dintre noi, în timp ce alții suntem ca sămânța căzută între spini. Aici e vorba despre cei care ascultă cuvântul, îl pun în practică, dar nu rodesc în ei faptele bune ale creștinismului, fiindcă îi fură tot ispitele veacului care îi robesc și pe primii: averea, grijile lumii, conveniențele sociale. Există și oameni care sunt ca pământul bun, dar și acolo sămânța semănată de Hristos nu rodește la fel, ci la unii însutit, la alții de șaizeci de ori și așa mai departe. Acest lucru evidențiază faptul că oamenii sunt diferiți. Însă chiar și între sfinți sunt diferențe, fiindcă în grădina lui Dumnezeu cresc flori felurite, nu doar un singur soi. Ca să auzim cuvântul lui Dumnezeu e necesar să fim ca pământul bun, chiar dacă are și pietre. Pământul bun înseamnă îngrijire: săpare, plivire de buruienile păcatului, irigare cu faptele bune, eliminarea pietrelor care provin din obiceiurile rele sau din moșteniri strămoșești și câte și mai câte. Însă fiecare avem șansa să rodim, poate o sămânță în plus față de cât ne-a dat Domnul.