Educaţia este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti și această lucrare de formare se aplică şi educaţiei religioase făcute prin cuvânt. Omul poate fi supus mereu modelării prin educaţie, poate fi condus spre cele bune. Sufletul poate fi întărit ca o cetate și simţurile sunt porţile sau întăriturile acesteia, iar prin ele poate intra binele sau răul în viaţa omului[1]. Prima dintre porți care trebuie să respecte rigorile disciplinei este gura, adică limba. Aceasta pentru ca orice cuvânt rău să fie evitat şi tot cuvântul bun să zidească, să fie educativ: Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă (Efeseni 4, 29).

Vârsta copilăriei este aceea când sufletul primeşte deschis, în curăţia sa, adevărul cel veşnic al Evangheliei şi se zideşte în Hristos și spre Împărăţia lui Dumnezeu. Însuși Mântuitorul ne învaţă că numai cei ce primesc Cuvântul şi Împărăţia lui Dumnezeu, cu inimă curată, precum a copiilor, vor şi intra în ea: Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10, 15). 

Educaţia religioasă creştină făcută de către preot, prin cuvânt, este posibilă numai dacă accentuăm necesitatea ei, întrucât, educaţia religioasă este necesară în îndrumarea sufletească a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către atingerea scopului ultim: asemănărea cu Dumnezeu. În virtutea concepţiei creştine despre om, educaţia religioasă este posibilă şi datorită faptului că păcatele, oricâte ar fi ele, nu pot închide putinţa niciunui suflet să se întoarcă la o viaţă în Dumnezeu, prin puterea voinţei. Voinţa liberă îi oferă omului putinţa de a se îndrepta oricând spre bine, deoarece ne dăm seama că şi cele bune, şi cele rele se află în a voi şi în a nu voi[2]. 

Hristos este izvor veşnic pentru tot omul care vine în lume, ne spune acest lucru mai limpede Sfântul Irineu de Lyon. El afirmă că: Hristos cel istoric a fost prototipul pe care l-a avut Dumnezeu în minte când a creat pe primul om. Hristos era omul deplin şi desăvârşit, Care avea să se arate pe pământ, iar Făcătorul a văzut de mai înainte şi a creat pe Adam, potrivit cu acest prototip viitor. Prin urmare Adam a fost creat după modelul Cuvântului, Care avea să asume în timp, ca Hristos, firea omenească şi să se arate om desăvârşit pe pământ[3]. Părintele profesor Dumitru Stăniloae, referitor la acest citat al Sfântului Irineu, afirmă că „prin aceasta se pune în relief legătura dintre antropologie şi hristologie sau împlinirea umanului şi a cosmosului în Hristos, ca fiind Persoana supremă în relaţie cu celelalte Persoane treimice”[4].

Preotul nu îl caută pe Dumnezeu aşa cum un om ar căuta un obiect, ci se lasă cuprins de El aşa cum cineva se lasă cuprins de o altă persoană. Mai întâi el a fost găsit de Dumnezeu, pentru că El, am putea spune, a purces să-L caute printr-o întâlnire revelatoare, apoi, el poate căuta pe Dumnezeu aşa cum cineva ar căuta o prezenţă cu întreaga sa fiinţă, dar şi cu întreaga sa minte. 

El este Dumnezeul Cel viu, Cel Căruia ne putem adresa în intimitatea rugăciunii. Din comunitatea eclesială împărtăşită cu Hristos, credincioşii au căutat tot mai mult să îşi exprime credinţa, ca întrajutorare socială pentru ceva mai înalt, ce poate contura mai bine omul. Astfel, lumea întreagă se află într-un progres, fără întrerupere, al cunoaşterii Adevărului şi perfecţionării spirituale. 

În formarea spirituală a persoanei mai este necesară şi prezenţa unui preot duhovnic. Preotul are  un rol deosebit în formarea duhovnicească a oamenilor. Preoţia este cea mai înaltă slujire pe pământ pentru că preotul este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, chivernisitor şi administrator al Tainelor divine. El trebuie să aibă o cultură duhovnicească şi să urce el însuşi pe treptele scării duhovniceşti, trebuie să fie informat, prezent în societate pentru a se putea adapta, înţelege şi ajuta pe om, să ofere răspunsuri exacte, actuale şi duhovniceşti la întrebările şi căutările oamenilor, pentru a avea şi a aduce foloase duhovniceşti în misiunea sa.

În formarea duhovnicească, pe lângă model şi formator, prezenţa centrală rămâne persoana umană care are în faţă și ea urcuşul duhovnicesc. Fiecare om este diferit și are caracteristicile sale, personalitatea sa, temperamentul său, comunică mai ușor sau mai greu prin cuvinte, gânduri sau gesturi. De aceea, în demersul formator, pentru a-l putea ajuta pe om, preotul trebuie să-l înţeleagă mai întâi, să fie empatic și să aibă un simţ al comunicării. Nu este îndeajuns doar cultura teologică. Aceasta trebuie completată cu vaste cunoştinţe de pedagogie, psihanaliză, sociologie, medicină, biologie, abilităţi de mediere, dar, în primul rând, rămân importante credinţa şi duhovnicia. 

Atunci când Hristos - Cuvântul vorbeşte prin gura preotului, El Se comunică tuturor. Astfel, azi, ca şi în Evanghelii, Cuvântul are puterea de a îndrepta duhovniceşte omul, tămăduind toate suferinţele (la nivel fizic sau psihic) prin îndepărtarea urmelor păcatului de pe suflet. Adoptând o astfel de soluţie formatoare sau transformatoare nu va mai fi nevoie de o psihoterapie, de cercetarea vieţii până spre momentul naşterii ca să vedem când şi cum a apărut neînțelegerea acestor realități; se poate schimba optica asupra stării prin prisma lui Dumnezeu, prin tot ceea ce ne învaţă El. Singura condiţie necesară este aceea de a cere, cu credinţă, de la Domnul. Dând ascultare îndemnului cere şi ţi se va da, noi primim putere de a fi, de a evolua spiritual: Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide (Matei 7, 8) şi că toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Matei 21, 22).

În rugăciunea pentru sine şi pentru semeni, cuvântul duhovnicesc este aducător de foloase în zidirea spirituală, corelată de multe ori cu starea de sănătate fizică. Se constată şi azi că boala fizică găseşte de cele mai multe ori rezolvare prin vindecarea sufletului bolnav. La oricâte medicamente s-ar recurge până când sufletul nu revine la starea de pace, refacerea nu este reală şi stabilă. 

Taina Sfântului Maslu ne oferă posibilitatea să apelăm la ajutorul lui Dumnezeu înainte de a ne încrede în puterea de vindecare a unui om. Tradiţia patristică acceptă că, după cădere, chipul rămâne neschimbat în actualitatea sa dar, în acţiunea sa, este redus la chintesenţa ontologică[5], mijloacele terapeutice spirituale recomandând coborârea în acest abis al inimii înţeles de Părinţii filocalici drept „lăuntrul omului, adică partea fiinţei sale unde sălăşluieşte viaţa afectivă, intelectuală, morală şi religioasă”[6].

Din păcate, destul de mulţi oameni caută înainte de toate împlinirea materială corelată sau chiar motivată cu dreptul şi dorinţa de libertate. Aceştia ignoră conştient sau inconştient puterea cu care Dumnezeu lucrează, nu se lasă educaţi de El, prinşi în Cuvintele Lui şi, astfel, nu pot gusta din dulceaţa Cuvântului. Pericolul este de a reduce credinţa la un discurs, o gestică exterioară, aşa cum făceau cei de odinioară care-L ispiteau pe Mântuitorul: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veţi spune, şi Eu vă voi spune vouă cu ce putere fac acestea  (Matei 21, 24). Cuvântul este hrană duhovnicească şi se împărtăşeşte numai celor deopotrivă cu El, adică cu cei ce vor curăţirea de păcate şi progres în viaţa duhovnicească. Aceştia îşi agonisesc arvuna vieţii veşnice, aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel despre creştinii care au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor (Evrei 6, 5). 

Deşi omul are calitate de subiect, acesta poate deveni obiect de cercetare ştiinţifică fiind studiat ca fiinţă gânditoare din partea filosofiei, ca fiinţă socială de către sociologie, ca fiinţă religioasă de către teologie sau studiul religiilor şi, mai mult, prin dimensiunea sa fizico-chimică şi biologică devine obiect de studiu al biologiei, anatomiei, fiziologiei, fiecare posedând un anumit grad de adevăr. Practic, au loc transformări interne ale religiei şi teologiei într-un orizont ce valorizează izvoarele religioase, în plan cultural, conferindu-i valenţe de „adevăr” în care oamenii vor avea posibilitatea să lupte într-o manieră necunoscută până în prezent pentru a descoperi cine sunt ei şi ce sunt ei[7]. Ori, însumând aceste adevăruri parţiale ale fiecărui domeniu sau ale fiecărei discipline în parte, prin legi imuabile şi matematic constatate, putem garanta că rezultatul vizat definește ființial omul?

(Pr. Cristian Tănase, Parohia „Adormirea Maicii Domnului” - Bălteni)