În Biserica Ortodoxă hirotonia în treptele superioare este întotdeauna individuală. În cursul unei Liturghii nu se poate hirotoni decât un singur episcop, un singur preot sau diacon. Însă, deși este întotdeauna conferită unei singure persoane, hirotonia are întotdeauna un caracter comunitar, privind deopotrivă Biserica în ansamblul ei, clerul și comunitatea credincioșilor din Biserica locală, care alcătuiesc cu toții Trupul lui Hristos. Această afirmație își capătă sensul, prin faptul că nici o slujire nu se poate situa în afara comunității sau mai presus de ea, ca un bun individual.

Ca orice Sfântă Taină, Hirotonia săvârșește o anumită formă de primire și cuprindere în Trupul Bisericii, în Biserica Universală. Prin urmare, o hirotonie care nu se săvârșește în sânul Bisericii nu poate fi considerată validă, iar despărțirea unui preot de Biserică înseamnă pierderea atributelor conferite lui prin hirotonie. Un episcop sau un preot care a fost hirotonit în Biserică, dar s-a despărțit de ea, nu mai poate nici să hirotonească, nici să boteze, nici să săvârșească vreo altă Sfântă Taină și nici Sfânta Liturghie.

Orice hirotonie se săvârșește în mod obligatoriu în cadrul adunării euharistice a Bisericii locale, cel hirotonit fiind menit și numit pe seama acestei Biserici locale anume, a unei eparhii (pentru episcop) sau a unei parohii (pentru preoți), hirotonia fiind asemenea unei cununii a celui care se preoțește cu obștea care i se dă în grijă.

În ceea ce-i privește pe episcopi, ei sunt aleși de Sinodul Bisericii locale de care aparțin; în plus, în unele Biserici locale, poporul ia parte la această alegere. În Biserica primară exista adesea regula ca episcopul să fie ales de către toți membrii eparhiei, cler și credincioși. Uneori, episcopul era ales doar pe temeiul glasului poporului. Un exemplu bine cunoscut este acela al alegerii Sfântului Ambrozie al Milanului (secolul al IV-lea), care, fiind guvernator, a fost înălțat la treapta de episcop prin strigătele entuziaste ale poporului.

Caracterul comunitar al hirotoniei episcopilor, de pildă, este în mod deosebit marcat de faptul că ea impune, potrivit unei cerințe canonice, prezența a cel puțin doi sau trei episcopi, ceea ce se explică prin faptul că episcopatul este prin însăși natura sa sinodal și colegial. De asemenea, în toate mișcările sale din timpul slujbei de hirotonie, rânduite de tipic, candidatul este însoțit de doi episcopi, dacă se hirotonește întru episcop, de doi preoți, dacă se hirotonește întru preot, și de doi diaconi, dacă se hirotonește întru diacon. În sfârșit, poporul își dă acordul strigând „Vrednic este”, în partea finală a slujbei, în vremea când noul hirotonit îmbracă, rând pe rând, componentele veșmântul său liturgic. Toate acestea arată legătura strânsă dintre comunitate și cler, și dintre membrii clerului din diferitele lor trepte de slujire, adunați ierarhic într-o singură slujire în același trup tainic al Bisericii.

Se întâmplă adesea să fie hirotoniți preoți sau diaconi chiar dintre credincioșii unei parohii, lucrul acesta arătându-se a fi foarte bun pentru viața comunității. Pe de o parte, asigură relațiile de încredere și respect personal, absolut necesare între preoții și credincioșii unei parohii, pentru viața ei armonioasă, iar pe de altă parte, se asigură în felul acesta preoți motivați, care nu-și văd funcția ca pe o profesie oarecare, ci ca pe o slujire.

(Jean Claude Larchet, Viața sacramentală, Editura Basilica, București, 2015, pp. 471-476)