Sfinții Apostoli au săvârșit ei înșiși această Taină și au propovăduit pentru toți oamenii necesitatea ei pentru mântuire. „Dumnezeu (...) vestește tuturor oamenilor, de pretutindeni, să se pocăiască” (Faptele Apostolilor 17, 30), fiindcă numai prin „întoarcerea la Dumnezeu” și „prin pocăință” (Faptele Apostolilor 20, 21) se poate primi iertarea păcatelor.

Spovedania este una din Sfintele Taine ale Bisericii, prin care omul, mărturisindu-și păcatele cu părere de rău, primește de la Dumnezeu  iertarea pentru cele săvârșite. Prin spovedanie, omul redescoperă iubirea și bunătatea lui Dumnezeu, sensul vieții sale pământești și rostul său veșnic. Întrucât păcatul înseamnă separare de Dumnezeu – Care este izvorul vieții, înțelegem că starea de păcat este o stare de despărțire, de înstrăinare de Dumnezeu, o stare de moarte.

Mărturisirea cu căință îl renaște pe om spre o nouă viață, îi oferă omului șansa de a se reface sufletește și de a redeveni fiu al Împărăției lui Dumnezeu după har.

Cum ne spovedim?

„Dacă omul nu se căiește sincer și dacă nu se va întrista că L-a întristat pe Dumnezeu, va muri în patimi fără să fi cunoscut pe Dumnezeu” (Sfântul Siluan Athonitul). E bine să ne spovedim ca și cum ar fi ultimul ceas din viața noastră, când putem aduce pocăință pentru toată viața, înainte de a sta în fața judecății lui Dumnezeu. Să ne mărturisim cu convingerea că, dacă mai trăim, nu mai vrem să repetăm păcatele și cu încrederea că Dumnezeu poate și vrea să ne ierte deplin.

Spovedania - pregătirea pentru Ospățul Stăpânului

Finalitatea firească a spovedaniei este înpărtășirea cu Sfintele Taine. Scopul săvârșirii Sfintei Liturghii este împărtășirea credincioșilor, dar nu ne putem împărtăși dacă nu ne spovedim în prealabil și nu primim de la duhovnic, în urma spovedaniei, acordul de a ne împărtăși.

Străduința noastră trebuie să se îndrepte spre o cât mai deasă împărtășire, dar cu pregătire adecvată prin spovedanie, post și rugăciune. Refuzul de a ne împărtăși este de fapt un refuz de a-L primi pe Hristos în viața noastră, de a ne dărui pe noi și viața noastră lui Dumnezeu.

Cine răspunde chemării la Cină - „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă!”, se angajează la un sacrificiu de sine, la o asceză crescândă, postul prelungit și  rugăciunea înmulțită fiind expresii ale dorului nostru de a ne împărtăși de Hristos și cu Hristos.

Cine se împărtășește des, fără efort duhovnicesc, se împărtășește spre osândă, nesocotind Trupul Domnului, așadar suntem chemați la o împărtășire deasă, adică la un urcuș în sfintele nevoințe. Cine se nevoiește descoperă bucurii negrăite, care-l motivează la eforturi și mai mari și îl fac doritor de o deasă împărtășire.

Să ne spovedim cât mai des!

Dacă asupra desei împărtășiri se discută mult, în ceea ce privește spovedania este de necontestat că e necesar să ne spovedim cât mai des cu putință.

Sfântul Simeon al Tesalonicului ne îndeamnă să nu întârziem mai mult de 40 de zile pentru că nimic altceva ca lipsa de mărturisire nu dă atâta putere demonilor și gândurilor potrivnice nouă de a hrăni în inima noastră greșelile nemărturisite. De dorit este să ne mărturisim oridecâte ori ne mustră conștiința pentru păcatele săvârșite, iar prin păcate înțelegem și gândurile rele, ca semințe ale faptelor păcătoase.

Spovedanie sau psihologie?

Spovedania este mai presus de orice psihoterapie. Întrucât se adresează sufletului, spovedania are și o dimensiune psihologică, dar depășește sfera psihologiei. Cu toate că psihologia indică multe cauze și propune soluții, omul rămâne în cercul strâmt al naturii sale. În multe situații autovindecarea este imposibilă. În cadrul spovedaniei devine lucrător harul lui Dumnezeu, puterea, energia Sa, care lucreză în mod tainic vindecarea lăuntrică a omului.

De ce mulți creștini evită spovedania?

Cine nu crede în Dumnezeu nu ia în calcul spovedania, dar și între cei care cred sunt persoane care nu se raportează corect la spovedanie. Concepția, des întâlnită, că nu avem păcate mari pentru a cere iertare este foarte păguboasă. La fel de eronată este și convingerea că păcatele noastre sunt prea mari pentru a fi iertate.

 „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea.” (I Ioan 1, 8-9)

Omul, prin natura sa, este supus greșelii, de aceea, pentru a-și găsi pacea cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine, este chemat la luptă. În această luptă, cu căderi și cu urcușuri, este nevoie de spovedanie pentru a ne primeni sufletește și a pune început bun al vieții noastre ori de câte ori este nevoie.

Rolul duhovnicului

Duhovnicul are misiunea de a-l ajuta pe cel ce se spovedește să-și pună în lucrare voința proprie, de nu mai fi rob al păcatului și de a deveni liber de orice patimă, pentru a se bucura deplin de Împărăția lui Dumnezeu încă din viața aceasta.

Îndrumări practice

 Înainte de spovedanie e bine să ne pregătim prin cercetarea cugetului și prin rugăciune. Pentru a primi iertarea și a începe procesul de vindecare nu trebuie ascuns niciun păcat. Mărturisirea e bine să se facă deplin, dar pe scurt, fără a intra în detalii nefolositoare. Pentru a nu uita ce vrem să mărturisim, este recomandat să scriem ce urmează să spunem. „Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul ca să vă vindecați, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”. (Iacov 5, 16)

***

Despre Spovedanie ca taină a vindecării, Bătrânul Varsanufie, în Filocalie, vol. XI, spune: „Cel ce-și descoperă păcatele capătă iertare de ele după Scriptura care zice: Spune tu întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26); și iarăși: Zis-am: mărturisi-voi împotriva mea fărădelegea mea Domnului și Tu ai iertat necredința inimii mele” (Psalmi 31, 6).

A se îndrepta cineva de păcate implică nu numai iertarea lor, ci și îndreptare, vindecare sufletească ca să poată să nu le mai săvârșească. Părintele Dumitru Stăniloae subliniază cu privire la aceasta: „Prin mărturisire inima omului se sensibilizează din învârtoșarea și superficialitatea care o făcea să se complacă în rău. Cuvântul preotului spus credinciosului se umple de putere vindecătoare de la Dumnezeu întrucât preotul-duhovnic trăiește responsabilitatea sa pentru oameni în fața lui Dumnezeu”.

Taina Mărturisirii este o ambianță plină de har vindecător în care omul se vindecă de moartea păcatului, redescoperind bucuria vieții în Hristos.