Am observat că noi oamenii am devenit atât de trecători prin viață, încât alergăm între neajuns și oboseală, între indiferență și nemulțumire și ne rezumăm doar la a avea și a fi. Din toată această fugă singurii care pierdem suntem noi.

Mă întreb adesea de câte ori eu însumi privesc spre cer, cât de des se întâmplă ca norii, stelele și soarele să-și facă simțită prezența fară ca eu să mă umplu de încântare?

Zilele trecute, într-o clipă de pauză, am ridicat ochii către cer. Parcă se dădea o luptă între o mulțime de nuanțe, lumini și forțe. Mai întâi cerul albastru, apoi norii albi și pufoși invadați de o „armată” de nori gri și mai apoi negri. Datorită acelui contrast am privit în adâncul meu și am găsit răspuns multor întrebări.

Privind în jur, am constatat că majoritatea dintre noi se uită astăzi prea puțin spre cer. Ni se întunecă uneori chipul când acesta este înnorat, când o furtună se apropie, dar se și luminează atunci când soarele ne mângâie fețele brăzdate de gânduri și zbucium.

Mi-am amintit de momentele în care hoinăream pe străzi, căutând sensul lumii acesteia, privind chipurile oamenilor și încercând să pătrund în mintea lor. Mulți dintre ei mă priveau stingheri. Nimeni nu mai avea timp pentru natura care îi înconjura cu atâta dăruire. Eu păream să fiu spionul principal. Dar cerul? Cerul care ne este mereu acoperământ? Și Dumnezeu care locuiește în el?

Am încercat să fac o paralelă între cer și om și am constatat câteva asemănări. Când mă spovedesc, după ce fac curățenie în minte și-n inimă, cerul meu duhovnicesc devine senin. De multe ori privim către El când norii cei întunecoși sunt pe cerul nostru duhovnicesc și provoacă haos. Atunci ne trezim din amorțeală și facem rugăciuni stăruitoare înaintea Domnului.

Vântul e cel ce poartă norii și îi face să își schimbe încontinuu forma. Pe cerul meu, mintea poartă gândurile astfel încât ușor, ușor, gând peste gând adun păcat cu păcat, nor cu nor și cerul duhovnicesc se întunecă și începe furtuna.

Sfinții Părinți numesc păcatul ceață, întuneric, pâclă și recomandă paza minții și pocăința. Paza minții se face chemându-L în ajutor pe „Doamne Iisuse...”. Prin spovedanie, prin lacrimi de căință Lumina cea adevărată își face simțită prezența pe cer.

Alexandru Macedonski spune foarte frumos într-o poezie:

În cer s-ajunge dintr-un salt,

Sau nu s-ajunge-n veci de veci

I se mai dă-n sfârşit asalt

Sub jar de patimi când te pleci. (Rondelul ajungerii la cer)

Cerul din mine pare să semene cu cel pe care l-am privit în clipele mele de răgaz, dar prin curățirea adusă de spovedanie, prin mărturisirea gândurilor (gânduri care mă apasă, care rămân în minte și provoacă furtuni greu de stăpânit), norii cei negri se vor împrăștia curând... ca să pot zări și stelele în noapte.