Aspecte introductive

De-ndată ce cea dintâi misiune a Apostolilor ia sfârșit și, sub călăuzirea Învățătorului, sunt trase concluziile, urmează un episod interesant și plin de tâlc. Hristos e abordat de în învățător de Lege. Un rabin. Om pregătit în cele ale teologiei vremii. Are o curiozitate. Nu întâmplător, Sfântul Luca ține să precizeze că abordarea se petrece ca o „ispitire”. Simplă în aparență, întrebarea lui se dorește a fi o capcană. „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”, zice, încercând să joace cartea inocentului. E trimis la obiectul muncii. „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”, i se răspunde.

Iubirea 

Răspunsul său dovedește că și-a făcut temele. Nu e doar un om care știe să utilizeze un anumit conținut, ci operează cu nuanțe. Înțelege că, dincolo de prescriptele religioase există o valoare. Aceea a iubirii. Una bi-direcțională, a cărei verticală duce înspre Dumnezeu, în vreme ce, orizontala e direcționată către semeni. Ca atare, e validat de către Fiul lui Dumnezeu. Întrucât încercarea de a ispiti a eșuat, mai face o încercare. „Cine este aproapele meu?”, îl întreabă pe Iisus. Speră ca astfel să-L facă să cadă în capcană.

Pilda

Provocarea constituie pretextul rostirii unei pilde. Al rostirii unui adevăr sub forma poveștii. Imaginea evocată are puternice reverberații în sufletele auditoriului. Cadrul nu le e străin. E drumul dinspre Ierusalim înspre Ierihon. O cale dinspre înălțimi înspre cetatea aflată sub nivelul mării. Rută cunoscută de ei, aidoma pericolelor pe care călătoria le putea implica parcurgerea ei. Aici, un om, a cărui identitate nu este deconspirată, cade în mâinile tâlharilor. E jefuit și abandonat pe cale. Are șansa că trei oameni, fiecare reprezentând o anumită tipologie socio-culturală și religioasă, trec pe acolo. Cei dintâi sunt preotul și levitul. Ambii se grăbesc, probabil, spre templu. Au o slujire de îndeplinit. Nu se opresc spre a-l ajuta. În fond, există chiar și prescripții religioase de care s-ar putea prevala spre a-și liniști conștiința în eventualitatea în care aceasta nu le-ar da pace. În urma lor vine un samarinean. Om ce reprezintă o provincie a Israelului în jurul căreia se creaseră stereotipii puternice. Căci, din perspectivă religioasă, cei ca el își pângăriseră existența. În decursul istoriei, intraseră în contact cu neamurile păgâne și își alteraseră credința. De aceea, erau disprețuiți de ceilalți evrei și evitați. În plus, frații lor îi considerau inferiori. Și totuși, prin ceea ce face, se dovedește mai bun decât elitele civilizației pe care o reprezentau ei. Căci dă dovadă de noblețe sufletească. Se oprește. Îi oploșește rănile, apoi îl duce la o casă de oaspeți și se asigură că va rămâne acolo până când se face bine. Fără a avea vreo obligație.

Cuvintele lui pică greu celui care adresase întrebarea. E rândul lui să se găsească în postura interogatului. „Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” „Cel care a făcut milă cu el”, răspunde, fără prea mare tragere de inimă. E invitat să-i urmeze exemplu.

În loc de concluzii

Parabola nu-i vorbește doar rabinului din narațiune. Vine să ne spună și nouă cât de importantă e înaintea lui Dumnezeu dragostea dezinteresată. Ne invită să găsim un aproape în cel față de care nu avem niciun interes, care nu ne aduce niciun beneficiu. Ne arată că dragostea înseamnă, mai mult decât orice altceva, ieșirea din zona de confort și renunțarea la potențiala reciprocitate. Dacă vom înțelege aceasta, nu vom pleca rușinați, aidoma celui din istorisire, din fața lui Hristos. Îndrăzniți!