Aspecte contextuale

Propovăduirea Mântuitorului, în centrul căreia se găsește o polemică și o pildă, va fi urmată, cum s-a mai întâmplat și cu alte ocazii, de o minune. De această dată, atent la context și detalii, medicul Luca ține să specifice timpul în care se va petrece. Sâmbăta. Ba mai mult, arată că evenimentul se desfășoară în cadrul cultului. E ombilical, s-ar putea afirma, legat de acesta.

Gârbovirea

Auditoriul pestriț are parte, între altele și de prezența unei femei bolnave. Gârbovită deja de 18 ani, ea se integrase de bună seamă în peisaj purtându-și suferința cu demnitate. Nu lipsea nici de la activitățile ce defineau slujirea lui Dumnezeu și proslăvirea Lui. Într-o societate în care lumea se raporta diferit la femeie, ea se găsea undeva în spatele locașului de rugăciune. Înspre ieșire. Locul din față le era rezervat bărbaților. Și ei erau ierarhizați în funcție de statutul social. Propovăduitorul nu are însă ochi pentru cei din față. Poate și pentru că erau infatuați, probabil și din alte motive. De bună seamă și din dorința de a-i cuprinde pe toți, nu scapă din vedere periferiile. Nici în sinagogă, nici în activitatea Lui ulterioară. Aruncă ochii peste mulțime și-o vede. Naratorul nu arată clar dacă a existat o rugăminte adresată, fie și prin intermediul tresăltărilor inimii, Celui care propovăduia. În cele aproape două decenii de suferință vor fi existat, de bună seamă destule altfel de solicitări. Acum, probabil se resemnase și ea. Se apropia de zenitul vieții și nu mai ținea atât de mult la aspectele calitative.

Dar Domnul n-o uitase. O cheamă, ostentativ. I se adresează personal, așa cum ni se adresează și fiecăruia dintre noi atunci când intrăm în dialog cu El. Și-i spune: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”. Replica e urmată de un gest simbolic. Își pune mâinile asupra ei. Apăsarea harului nu e una împovărătoare. Aduce cu sine eliberarea. Din robia patimilor și a bolii. Nu e aidoma apăsărilor omenești. Nici pe departe! Distinsei doamne i se restituie calitatea de om. Căci în grecește, antropos, cum e termenul generic, se definește ad-litteram prin: cel care privește în sus.

Între slăvirea lui Dumnezeu și judecarea Lui

Odată tămăduită, femeia face un gest firesc pentru orice făptură care a intrat în contact cu divinul și a beneficiat de pe urma acestui fapt. Slăvește pe Dumnezeu. Faptul în sine vine însă să lezeze anumite cutume iudaice. Îl revoltă pe însuși mai marele sinagogii. Văzând cele întâmplate, nu are curajul să-L înfrunte direct pe Tămăduitor. Ori, poate, nu e nici el convins de ceea ce ar trebui să facă. În consecință, aplică principiul: bate șeaua, ca să înțeleagă calul. Se adresează mustrător mulțimii: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!”.

Nu-și găsește însă omul. Căci cel ce tocmai restituise o fundamentală calitate antropologică femeii e Omul cu O mare. Dumnezeul-Om. E clar și răspicat. Îi răspunde și lui, și celor care prin el glăsuiseră din cerbicia inimilor lor, aspru: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?”. Cuvintele Lui mângâie pe cei în cauză și vin să pună omul mai presus de litera Legii. Ca atare, toți se minunează.

În loc de concluzii

Citită astăzi, minunea tămăduirii femeii gârbove vine să spună multe. Vorbește despre calitățile de tămăduitor ale lui Hristos. Ale Dumnezeului care vindecă, căci doar El putea să facă o astfel de minune și în modul acesta. Sâmbăta, în sinagogă, în plină desfășurare a cultului, călcând în picioare cutumele sociale și religioase ale vremii. Nu pentru că ar fi dorit să sfideze. Nu din îngâmfare, ci din dragoste. Cea pentru aproapele suferind. Într-o lume a prejudecăților și constructelor sociale, cuvintele Sale ne cam sună și nouă. Și în Biserică. De fiecare dată când, în loc să trăim pentru noi înșine adevărul de credință, ținem să îl impunem altora. Când propovăduim o dragoste care trebuie musai să vină dinspre alții înspre noi și cu niciun chip nu trebuie să ia alte direcții. Ferit-a Sfântul să vină dinspre noi înspre ceilalți! Când suferința celuilalt ne creează stări precum greață, silă, ori judecată. Căci da: nu se poate să sufere cineva doar așa, de-amorul artei. La baza neputinței unei persoane stă musai pedeapsa divină! Ca și când Domnul n-ar avea altceva de lucru decât să azvârle în stânga și în dreapta cu pedepse. Că doar nu e el Dumnezeul dragostei! Și încă al celei Răstignite! De fiecare dată când ne regăsim în această situație, cuvintele acelea grele, care încep cu „fățarnicilor”, ne sună. Aproape că ne sparg timpanele. Și cu prilejul fiecărui moment în care ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu asumându-ne responsabil gârbovirile sufletești, ne regăsim în situația femeii. Depinde de noi ce vrem să auzim și să primim de la Dânsul. Îndrăzniți!