Prochimenul, un stih extras din Psalmi, ce se cântă de trei ori la oficierea slujbelor, precedat de alte două sau trei stihuri, anunță prin conținutul său ideea sau esența evenimentului sau motivului pentru care se săvârșește un anumit serviciu liturgic, fie că acesta este Vecernie, Utrenie sau Liturghie, în ziua sau sărbătoarea respectivă. Prochimenul, de altfel, precede și introduce lecturarea imediat următoare a unor pericope evanghelice sau a unor lecturi extrase din Sfânta Sciptură și, ceea ce ii dă un caracter aparte și special, le rezumă ideea de bază în cuprinsul său îmtr-un mod foarte concentrat, de aceea prochimenul poate fi definit ca o chintesență biblică.

Prochimenul împreună cu stihurile ce îl însoțesc în cântare reprezintă un rest din psalmii ce precedau în primele secole ale creștinismului orice lectură biblică, potrivit hotărârii din canonul 17 al Sinodului de la Laodiceea. Deoarece acești psalmi aveau un caracter mesianic, prochimenele de la slujba Vecerniei sunt considerate amintiri ale prezicerilor profeților cu privire la venirea Mântuitorului în lume, de aceea în momentul cântării prochimenului, preotul stă cu fața spre apus, înfățișându-se astfel în fața credincioșilor ca un reprezentant al lui Hristos, în numele Căruia dă pace credincioşilor şi binecuvântare. După ce se incheie cântarea lui, preotul își reia locul, după închiderea ușilor, în fața Sfintei Mese, în poziție de rugăciune și cu smerenie multă, mărturisind și recunoscând astfel în fața lui Dumnezeu condiția limitată a ființei sale umane.

În cazul sărbătorilor la care se citesc paremii, acestea aduc împreună cu prochimenele, mărturii din Vechiul Testament cu privire la întruparea Fiului lui Dumnezeu, mărturii de o precizie extraordinară ce s-au proorocit cu multe veacuri înainte de Întrupare, deși par a fi făcute de martori ce au fost contemporani și părtași, totodată, ai acestui eveniment atât de important din istoria mântuirii.

Spre exemplu, la hramurile bisericilor şi mănăstirilor, se cântă Prochimenul: „Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni" care însumează în sine semantica teologică a prezenţei minunate şi făcătoare de minuni a Mântuitorului Hristos, care prin Sine şi prin sfinţii Săi face minuni, adică schimbă firea omenească prin har şi o orientează liturgic prin Euharistie către Răsăritul cel de Sus, unindu-o cu firea cea dumnezeiască, în Persoana divino-umană a lui Hristos.