Ripida ‒ din grecescul ripis, care înseamnă pană ‒ este o apărătoare în formă de evantai rotund, cu mâner, făcută din metal, cu care diaconii, mai ales la Liturghia arhierească, apără cinstitele daruri ca să nu cadă ceva necurat peste ele, în timpul sfințirii lor. Obiectul acesta datează din cele mai vechi timpuri și se întrebuințează mai ales în Orient și în țările calde, nu numai în biserici, ci și în uzul civil, din pricina căldurilor mari și a muștelor și a insectelor de tot felul.

În scrierile vechi creștine, cum ar fi rânduielile Liturghiei primitive și comentariile liturgice din care și-a extras seva literatura liturgică, se vorbește despre de uzul liturgic al ripidelor. În catedrala patriarhală din Constantinopol de pildă, când slujea patriarhul, marele iconom apăra Sfintele Daruri cu ripida, stând de-a dreapta Sfintei Mese, îmbrăcat în veșminte diaconești.

Ripide mai mari, cu mânere lungi, se folosesc și azi la procesiunile vohoadelor din slujbele arhierești, fiind purtate de diaconi ori de ipodiaconi. O ripidă sau un acoperământ se dă și diaconului, la hirotonia lui, ca semn al oficiului său liturgic. Astăzi, în mare parte acest obiect de cult a fost înlocuit de un acoperământ, cu ajutorul căruia diaconul își exercită misiunea sa de a păzi Sfintele Daruri.

În Biserica veche, ripidele se făceau din pene de păun, din diferite piei lucrate cu multă finețe sau chiar din pânză de in sau mătase. Cele de azi se fac din metal, argint simplu sau aurit.

Ripidele, făcute în formă de aripi, îi simbolizează pe heruvimii și serafimii care stau în chip nevăzut în jurul Tronului slavei dumnezeiești și în jurul Sfintei Mese, ocrotind Sfintele Daruri. Ele îi amintesc atât pe cei doi heruvimi de aur, care străjuiau Chivotul Legii din Sfânta Sfintelor, în Templul lui Solomon (II Paralipomena, 3, 10-13), cât și pe heruvimii cei cu ochi mulți și pe serafimii cei cu câte șase aripi, din viziunea proorocului Isaia (6, 1-2) și a Sfântului Ioan în Apocalipsă (4, 6-8). De aceea, ripidele au de obicei câte șase aripi.

(Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, volumul II, Editura Basilica, București, 2015, pp. 293-294)