Momentul rostirii simbolului de credință sau Crezul este dat de sfârșitul lepădărilor sau al dezicerii totale de diavol, urmat de unirea cu Hristos. Candidatul sau nașul proclamă unirea cu Hristos, stând cu fața spre răsărit, pentru că în acea direcție era așezat Raiul (Facere 2, 8), din care au fost izgoniți primii oameni în urma păcatului și pe care ni-l deschide iarăși botezul; tot de acolo ne răsare nu numai soarele, izvorul luminii naturale, ci ne-a venit și Lumina cea adevărată a sufletelor, Hristos, Care a spus despre Sine că El este „Lumina lumii” și Care este numit adesea „Lumină lină”, „Soarele dreptății” și „Răsăritul cel de Sus”, după cum Îl numim în troparul Nașterii Domnului.

Unirea cu Hristos se pecetluiește prin mărturisirea solemnă a credinței, făcută sub forma recitării Simbolului niceo-constantinopolitan, intrat în generală întrebuințare în practica Botezului din toate riturile liturgice răsăritene, imediat după Sinodul al II-lea Ecumenic (anul 381).

Crezul se va rosti de trei ori, pentru că de trei ori l-a îndepărtat și Domnul Hristos pe satana, la ispitirea de pe muntele Carantaniei. Repetarea de trei ori a Crezului mai este datorată atât pentru a arăta tăria legăturii cu Hristos, cât și pentru  a simboliza pe de o parte cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, iar pe de altă anularea întreitei lepădări de Domnul a lui Petru.

Simbolul de credință ne arată, totodată, supunerea față de Împăratul și Dumnezeul nostru. Acest aspect este arătat mai ales înainte de rostirea Crezului, în formula „Cred Lui, ca unui Împărat și Dumnezeu”, de unde înțelegem că recunoașterea Lui ca Împărat este tot una cu legământul de a-I împlini poruncile, de a-L urma în toate,  de a-L privi ca pe Împăratul norodului celui duhovnicesc, din care face de acum parte și de a-L sluji, punându-L pe El mai presus de orice stăpânire, iar ascultarea de legile Lui ‒ înaintea cinstirii legilor lumii.

(Părintele Ene Braniște, Liturgica specială, EIBMBOR, p. 413)