Pentru propovăduirea Evangheliei, adică pentru a grăi despre "Vestea cea Bună" a mîntuirii în Iisus Hristos, avem un dumnezeiesc model în textul ce se va rosti mîine în biserici şi care relatează despre întîlnirea Domnului cu "tînărul cel bogat" (v. Matei 19, 16-26). Putem identifica, în modelul cristic de lucrare cu sufletul omului, patru momente distincte. Mai întîi, vom constata că Mîntuitorul este... neimpresionabil în dialogul cu tînărul bogat. La întrebarea "Bunule învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?" (v. 16), Iisus îi dă mai întîi o replică descumpănitoare: "De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu" (v. 17). Cu alte cuvinte, Hristos refuză linguşeala, refuză orice formă de captatio benevolentiae venită din partea acelui tînăr (care mai era şi dregător, adică avea o funcţie importantă). Chiar dacă epitetul "Bunule" era cum nu se poate mai potrivit, fiind întrutotul adevărat, totuşi Domnul îi arată că doar Dumnezeu este bun şi că, dacă i se adresează aşa, atunci să o facă avînd conştiinţa că se află înaintea lui Dumnezeu Însuşi. Dar nu este singura explicaţie a acestui mod de a reacţiona al Domnului. El voieşte să ne înveţe şi pe noi, creştinii de azi (păstori sau simpli credincioşi), cum să reacţionăm cînd oamenii ne gratulează cu astfel de epitete. Adică să punem toate lucrurile bune din viaţa noastră pe seama lui Dumnezeu, arătînd că El este singura sursă a binelui pe care l-am dobîndit sau l-am săvîrşit. Dar cîţi dintre noi ar rezista, cu adevărat, la o astfel de abordare? Cîţi dintre cei care slujesc lui Dumnezeu, fiind abordaţi de un mai mare al zilei (sau de un om oarecare om), cu unele cuvinte de apreciere, chiar reale fiind, ar avea curajul să replice: "De ce-mi atribuiţi mie acestea? Toate cele bune de la Dumnezeu ne vin?" Dacă ni se "înmoaie genunchii" într-o astfel de situaţie, atunci să ştim că deja ieşim din lucrarea evanghelică şi ne plasăm într-o relaţie pur umană, excluzînd pe Dumnezeu din dialogul nostru cu celălalt.

Cel de-al doilea element la care trebuie să luăm aminte, dacă am trecut cu bine prima etapă, este de a încuraja omul să exprime ceea ce are mai bun în el, să scoată la iveală lucrarea sa, spre a înţelege, astfel, pînă unde a ajuns, duhovniceşte vorbind. Şi să arătăm că avem încredere în el că "ştie poruncile", adică să pornim de la ceva ce ştie sau îi este familiar (cum a făcut Pavel în areopagul atenian, cînd i-a lăudat pe greci pentru evlavia lor faţă de "Dumnezeul necunoscut"). Este ceea ce face şi Domnul în momentul în care îi aduce aminte tînărului despre poruncile pe care acesta le cunoştea şi despre care mărturiseşte că le-a împlinit. Cu alte cuvinte, şi noi trebuie să cercetăm, mai întîi, pe cel din faţa noastră spre a vedea unde se află, din punct de vedere spiritual. Nu trebuie să ne repezim să-l catehizăm, plecînd de la premisa că este un analfabet în cele ale credinţei, anulîndu-i orice cunoştinţă anterioară despre Dumnezeu. Abia după ce sesizăm ce a putut el împlini, în viaţa lui, din Evanghelie sau în ce fel de relaţie se află cu Dumnezeu, putem continua dialogul, arătîndu-i pe ce drum are nevoie să meargă mai departe.

Următoarea "mişcare", cea de a treia, este cea mai delicată şi necesită multă îndrăzneală. Vedem că Hristos nu-l cruţă deloc pe acel tînăr evlavios şi rîvnitor, ci îi pune în faţă o alegere mai mult decît incomodă: aceea de a-şi vinde averea, de a împărţi totul săracilor şi de a urma cu totul Fiului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu-l lasă pe tînăr în starea de automulţumire, de autosuficienţă, nici nu-i cruţă slăbiciunea pe care o avea pentru averile pămînteşti, ci atacă exact în punctul cel mai nevralgic, în locul unde ştia că sufletul său încă mai este bolnav. Asta ar trebui să facem şi noi cînd avem în faţă cîte un credincios cu viaţă curată, cu multă rîvnă pentru împlinirea poruncilor: să căutăm să vedem ce-l ţine, totuşi, departe de starea de desăvîrşire, să-i identificăm slăbiciunea şi să-i oferim medicamentul necesar vindecării, oricît de amar ar fi el. Dacă ne mulţumim să avem un credincios cuminte şi evlavios, gîndind că i se poate trece cu vederea vreo "slăbiciune" (mai ales dacă e o persoană care ajută mult Biserica), atunci procedăm invers decît Domnul şi nu sîntem vrednici a ne numi slujitori ai Săi.

Nu te teme, turmă... mare?

Al patrulea moment al propovăduirii este, poate, cel mai dificil dintre toate. Asta pentru că înseamnă, adesea, a te recunoaşte "învins" şi, mai ales, a nu recurge la alte mijloace, decît la cele care ţin de propovăduirea Evangheliei, spre a convinge pe cineva. Înseamnă a respecta întrutotul libertatea fiecărei persoane căreia i te adresezi şi a accepta faptul că cel din faţa ta are dreptul să nu primească ce-i comunici, că are, inclusiv, dreptul să-L refuze pe Dumnezeu. Tînărul căruia Mîntuitorul Hristos i-a cerut să-şi dea averea săracilor nu a putut primi acest cuvînt şi a plecat întristat (v. 22). Iar Domnul nu l-a oprit să plece, nu a insistat nici o secundă în a-l convinge să primească acel cuvînt al Său, nu a folosit puterea sa dumnezeiască spre a-l impresiona cu vreo minune. A preferat să-l lase liber, să treacă un timp în care sămînţa Evangheliei ce s-a sădit în inima lui să rodească (lucru care s-a şi întîmplat, Tradiţia menţionînd că, după aproximativ un an, a făcut ceea ce l-a îndemnat Hristos). Cu alte cuvinte Hristos nu a avut comportamentul cuiva aflat în "campanie electorală", care caută cu orice preţ să-şi atragă susţinători, ci a preferat să spună adevărul celui din faţa sa, fără nici un fel de menajamente, dar şi fără a-l agasa în vreun fel cu insistenţa şi cu argumente "zdrobitoare" care înving, dar nu conving. Continuarea, în Ziarul de Iași