În cel mai recent articol al său, "Teologia «penală»", domnul Andrei Pleşu manifestă o indignare vehementă vizavi de o afirmaţie a Patriarhului Irineu al Serbiei ortodoxe, care ar fi decretat, nici mai mult, nici mai puţin, că devastatoarele inundaţii care au atins Serbia, Bosnia şi Croaţia sunt "rezultatul mâniei dumnezeieşti faţă de travestitul Conchita Wurst (care a câştigat concursul «Eurovision») şi faţă de devierile sexuale în general". Pornind de la o atare declaraţie, autorul memorabilelor volume "Despre îngeri" şi "Parabolele lui Iisus" se declară consternat de faptul că un ierarh ar sesiza, în logica Proniei divine, aplicaţii practice ale unui principiu al teologiei "penale" - "Dumnezeu pedepseşte pe cei păcătoşi" - de genul: "travestit austriac victorios în nord, la Copenhaga – ergo ploi devastatoare în sud. Homosexuali euforici (preponderent în vestul neortodox) – ergo 50 de morţi în Serbia". Evident, nu mă pot declara decât solidar cu revolta domnului Pleşu, dacă aşa stau lucrurile. Numai că, după cum aflu de la Părintele Cleopa Stepanovici, un sârb adoptat de câţiva ani buni de Iaşii Sfintei Parascheva, poziţia Întâistătătorului Serbiei ortodoxe nu a fost consemnată corect de presă.

Sigur că şi Patriarhul Irineu şi alţi ierarhi din ţara vecină, precum Mitropolitul Amfilohie, îşi declară îngrijorarea pentru propaganda deşănţată dusă în favoarea unor păcate strigătoare la cer, precum este şi pederastia, respectiv pentru impactul în viaţa de zi cu zi al acestor campanii mediatice. Dar poziţia acestor ierarhi este, în esenţă, una de genul: "Aceste inundaţii catastrofale reprezintă plata păcatelor noastre, ale lumii de azi. Decăderea morală atrage întotdeauna cu sine efecte devastatoare în societate şi în natură. O întreagă istorie poate confirma acest lucru. Că astăzi se încurajează păcatul, în diverse forme, nu e un secret pentru nimeni. Iată, spre exemplu, ce se promovează la nivelul unei Europe reprezentată de personaje precum cel de la Eurovision. De asemenea, şi în ţara noastră, Serbia, se pregăteşte o paradă gay, care va promova păcate împotriva firii, ca şi cum acestea ar ţine de o altă normalitate". Sigur, nu veţi regăsi nicăieri, redată ad literam, această declaraţie. Dar substanţa mesajului Patriarhiei sârbeşti se situează în cadrele acestor fraze. Ce a reţinut presa din discuţia cu Patriarhul (parţial, cea sârbă, dar mai ales cea de limbă engleză)? Evident, ce era mai scandalos şi mai comercial. Adică a rezumat totul în ceva de genul: "Patriarhul Irineu declară: inundaţiile sunt produse de Conchita Wurst". Dă bine, nu-i aşa, ca headline? Presa din afara ţării nu este cu mult mai brează decât cea de la noi, încât nici nu e de mirare că se procedează aşa. Eu însumi, ca purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor, m-am trezit adesea că, dintr-o declaraţie mai consistentă, se extrage ceva particular sau se pun cap la cap idei din fraze diferite, care orientează lucrurile spre o cu totul altă zonă decât cea descrisă de cuvintele mele, cele neciuntite.

Patriarhul sârbilor este suspectat de scriitorul român că şi-ar fi încălcat limitele competenţei, oferind o explicaţie "sadică" pentru dezastrele naturale ce au cuprins Balcanii şi făcând, astfel, un deserviciu Dumnezeului iubirii creştine: "Uciderea a 50 de drept-credincioşi sârbi, din cauza derapajelor austriece, daneze, sau globale nu ilustrează, cred, «stilul» dumnezeiesc". Trecem repede peste faptul că nu se prea poate spune, cu exactitate, cam care mai este "stilul" de lucru al lui Dumnezeu într-o lume care a luat-o binişor razna. Sigur că mânia veterotestamentară şi asprimea cu care se pedepsea, la poporul ales, păcatul - inclusiv prin pedeapsa cu moartea! - s-a topit în fluida şi jertfelnica iubire cristică. Ne-am aştepta, logic, ca pe măsură ce se scurge timpul, să aprofundăm această iubire şi să fie pe pământ numai pace şi armonie. Numai că nici omenirea nu dă semne că s-ar deschide către acest tip de iubire - cea dumnezeiască -, nici Biblia nu încetează a ne semnala că vremurile de pe urmă vor fi mai grele decât cele de la începuturi. Însuşi Mântuitorul avertizează fără echivoc asupra acestui aspect: "Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi. Şi de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, a scurtat acele zile" (Marcu 13, 19-20). Iar cartea, prin excelenţă, dedicată acestor vremuri de pe urmă - Apocalipsa, nu redă relaţia omului cu Dumnezeu - sau, mai degrabă, a lui Dumnezeu cu omul - în termenii galeşi ai telenovelelor siropoase. Dimpotrivă, sunt taxate prompt şi fără menajamente toate rătăcirile celor ce nu vor să se pocăiască, să lepede adică faptele cele rele şi să se întoarcă spre Dumnezeu.

Nuanţele pedagogiei divine

Are dreptate domnul Pleşu, de la înălţimea catedrei sau de la masa de scris, să conchidă, delicat: "Nu cred că a lupta, creştineşte, împotriva păcatului, înseamnă, pur şi simplu, a stimula, sadic, spaima de pedeapsă". Poziţia aceasta (corectă!) tinde să se intersecteze însă, în contextul actual, cu numeroase alte opinii, mai ales din mediul intelectual, care susţin că nu e creştin cel care înfierează, în vreun fel, păcatul. Mai ales după încununarea, la Eurovision, a femeii cu barbă (sau a bărbatului care a pozat în femeie), s-au făcut auzite voci de genul: "Creştinismul este iubire. Lăsaţi-i în pace pe homosexuali, travestiţi, bisexuali etc. Dacă vă legaţi de ei înseamnă că nu ştiţi ce este aceea iubire. Toţi au dreptul să trăiască aşa cum vor ei. Dacă vă pronunţaţi împotriva a ceea ce practică ei, înseamnă că sunteţi plini de ură, că nu sunteţi ai lui Hristos." Or, pedagogia divină, analog celei umane, are mai multe nuanţe decât o sugerează jucăuşa "iubire" fără graniţe şi fără discernământ promovată de LGBTetc. Exemplu concret: violatorului nu i se spune în sala de judecată, în virtutea iubirii, că va fi liber indiferent ce a făcut sau ce va face, ci este condamnat la închisoare ca o şansă de a reflecta asupra faptelor sale, de a se căi şi, mai ales, de a nu mai face, între timp, alte victime, în cazul în care ar umbla nestingherit prin lume. Este, aceasta, o probă de sadism? Sau: dacă avertizezi un alcoolic că, dacă nu încetează a mai bea atât de mult, în fiecare zi, îşi va distruge ficatul şi poate chiar va muri de ciroză, înseamnă că "stimulezi spaima de pedeapsă"? Nu cumva abia aşa dai dovadă de iubire responsabilă, arăţi că îţi pasă de bietul om, afectat de o adicţie aşa de cumplită?... Până şi studiile ştiinţifice arată că există influenţe de netăgăduit asupra materiei (mai ales asupra apei) din partea gândurilor sau cuvintelor omului, din partea a tot ceea ce el face, bun sau rău, cu iubire sau cu ură. Ce semănăm în lume, aceea culegem. Iar cine seamănă vânt - spune românul - culege furtună!

Teologia creştină ne-penală (adică ortodoxă) a susţinut dintotdeauna că există o notă de plată a păcatului. Finalmente, plata păcatului este moartea (sufletească, mai ales). A iubi nu înseamnă a primi tâmp, mereu cu braţele deschise, orice îţi zvârle lumea ca fiind "bun de iubit". A iubi nu înseamnă a consimţi la violarea bunului simţ de către manifestările unei lumi venale, nici a încuraja beţia celor dependenţi de gradele tot mai mari ale corectitudinii politice, adevărat "opiu al popoarelor". Când a fost nevoie, Hristos a pus mâna pe bici şi a alungat de la Sine pe cei ce neguţătoreau în numele lui Dumnezeu şi care aveau, la vremea aceea, aparenţele unor stimabili apărători ai adevăratei credinţe. Nu regăsim în Evangheliile sinoptice, ci chiar la însuşi Evanghelistul iubirii lui Dumnezeu, la Ioan, următorul pasaj: "Şi, făcându-şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie"(Ioan 2, 15-16).

Creştinismul este plasat astăzi între ispita unei iubiri edulcorate, exorcizate de orice idee de pedeapsă - de ideea, adică, a existenţei unor consecinţe ale faptelor noastre (a se vedea noua pedagogie a lui "să nu spui NU niciodată copilului"), respectiv între justificarea oricărei plăceri, oricărei patimi în numele iubirii "fără frontiere". A iubi creştineşte a devenit, astăzi, o raritate şi, adesea, chiar ceva periculos şi de neînţeles pentru mulţi. Paradoxul este că ajungem azi, adesea, creştini fiind, să fim urâţi în numele... iubirii creştine! Nimic nou sub soare: "Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte" (Ioan 35, 19).