Înaltpreasfințiile Voastre,

Alteța Voastră,

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Cuvioase Maici,

Distinse autorități,

Iubiți credincioși,

Dacă l-aș fi întrebat pe Înaltpreasfințitul Părinte Pimen cum să-mi întocmesc aceste rânduri, mi-ar fi zis: Puține cuvinte! Nu poți cuprinde niciodată totul, ci, așa, ceva! Să fie „bob numărat”. Nu știu dacă voi putea întru totul să-i împlinesc dorința, dar mă voi strădui, așa cum un fiu care s-a simțit ocrotit și iubit trebuie să-și asculte părintele duhovnicesc.

Așadar, cu durere adâncă dar și cu multă nădejde, rostesc aceste cuvinte din partea obștii creștine dreptmăritoare din Bucovina. Ne luăm rămas bun de la Părintele nostru Arhiepiscop Pimen cu toții bineînțeles, dar mai ales noi, slujitorii Sfintelor Altare de aici, din Bucovina, ostenitorii de la sfintele mănăstiri și tot poporul binecredincios de pe aceste meleaguri pe care atât de mult le-a iubit. Căci Înaltpreasfinția sa este legat de Bucovina nu doar prin cele aproape trei decenii de slujire ca prim chiriarh al acestei nou reînființate eparhii, nici prin anii de ascultare ca ghid la Mănăstirea Putna, ori de stareț al acestei lavre ori a celei de aici, de la Sfântul Ioan din Suceava, ci mult mai de demult. O tainică și plină de bucurie chemare a acestor ținuturi a simțit-o tânărul Vasile Zainea când, privind cei șapte munți ai Vrâncioaiei din zona Buzăului natal, gândul și inima i se îndreptau cu dorire și foc sfânt spre Ștefan cel Mare, soarele Sucevei. Și Dumnezeu i-a îndeplinit ruga și din „venetic” cum își spunea, cu modestie, adeseori, a devenit al Bucovinei. Bucovina i-a devenit adevărata casă și de acum, așa cum și-a dorit, își va odihni trupul tot aici, în pământul Bucovinei.

N-a existat cred că sat bucovinean pe unde pașii săi să nu fi călcat. Toate drumurile îi erau ca ale sale: nu avea nevoie de hartă, nici de GPS, ci ne uimea știind și numărul de semafoare dintre două puncte ale unei șosele. A respirat aerul proaspăt al obcinelor Bucovinei, a prețuit munca țăranilor și a celor ostenitori cu mintea, a iubit portul și obiceiurile din Bucovina, l-a iubit pe Ștefan cel Mare și a sădit această dragoste mai ales copiilor pe care îi primea ca ghid. Glasul său s-a întrecut cu cel al clopotului Buga atunci când vorbea despre iubirea de țară, despre familie și despre valorile neamului, și tot puternic a rămas atunci când tăia ca fulgerul împotriva nedreptăților pe care unii și alții le-au făcut Bisericii și oamenilor. Mâinile lui nu doar au binecuvântat pe credincioșii din Bucovina, ci s-au împreunat cu ale meșterilor atunci când a ridicat case pentru cei săraci. Nu doar rasă smerită și odăjdii sfinte a purtat Părintele nostru Pimen, ci și halat de salahor sau, nu de puține ori, frumos pieptar înflorit bucovinean.

A fost și va rămâne Părinte al Bucovinei, trăind durerile și bucuriile ei, așa cum le-a simțit iscusit ilustrate de Balada lui Ciprian Porumbescu ori Doina lui Mihai Eminescu.

Mai presus, însă, i-a iubit pe oameni; ne-a iubit pe noi, preoții, monahii și credincioșii din Bucovina. De aceea, în numele acestora, îndrăznesc a rosti acum, cu smerită recunoștință:

Înaltpreasfinția Voastră, Părintele nostru Arhiepiscop Pimen, din adânc de inimă Vă mulțumim.

Vă mulțumim că ne-ați învățat să-L iubim pe Dumnezeu, Biserica Lui cea sfântă și pe cei sărmani, „frații prea mici ai lui Hristos”.

Vă mulțumim că ne-ați învățat, cu fapta, nu doar cu cuvântul, să ajutăm, să fim harnici, darnici, să iubim munca și să fim cumpătați în toate; căci cum vom putea uita vreodată vorba de duh cu care ne întăreați: Nu-i greu a trăi, ci e greu a cumpăni?!

Ne-ați învățat ascultarea, modestia și cuvântul nemeșteșugit. Vă mulțumim pentru felul în care ne-ați primit pe fiecare, ca un părinte, nu ca un distant conducător. Și când vom da de greutăți, ne vom aduce aminte de cum ați trecut cu multă înțelepciune prin vremi mai grele ca ale noastre și că nu v-ați trădat nici credința, nici neamul, nici năzuințele.

Vă suntem adânc recunoscători pentru punerea mâinilor sfințitoare peste cei pe care i-ați hirotonit, pentru încrederea și încurajarea arătate părinților și maicilor, pentru rugăciunile de binecuvântare de la sfintele slujbe. Vă mulțumesc îndeosebi obștile mănăstirilor redeschide prin grija Înaltpreasfinției Voastre și cele ale căror temelie ați pus-o în ultimii 30 de ani.

Nu doar cu flori vă întâmpină acum cei care au venit să-și ia rămas bun, așa cum tot cu flori ale bucuriei vă întâmpinau credincioșii când poposeați la slujbe în mijlocul lor; ci florile sunt înșiși ei, credincioșii pe care i-ați prețuit și i-ați slujit, i-ați binecuvântat și îndrumat, cu care ați plâns și împreună cu care v-ați bucurat.

Pe lângă multe altele pentru care trebuie să fim recunoscători, încă o dată și încă o dată vă mulțumim pentru acel lucru pe care numai oamenii cu suflet mare pot să-l facă necondiționat și fără număr: iertarea. Ne-ați iertat când am greșit și nu ne-ați pedepsit cât am fi meritat. Ne-ați acceptat așa cum suntem, și, ca să nu ne supărați, ați așteptat uneori și ani întregi, ca să ne spuneți unde am greșit. I-ați ținut aproape și pe cei care v-au trădat, sperând în întoarcerea lor. Ați purtat sarcinile noastre, ca un părinte, și noi ne cerem iertare, acum, că n-am arătat îndeajuns purtare de fii adevărați.

De aceea, nu, părinte Pimen, nu pentru greșelile Înaltpreasfinției Voastră a venit această cruntă boală peste bătrânețile Înaltpreasfinției Voastre, încă puternice, dar totuși, purtătoare de urmele ostenelilor unei vieți de 90 de ani. A venit pentru neascultările noastre, pentru toate mâhnirile pe care vi le-am făcut, pentru toate nedesăvârșirile din cele pe care ni le-ați cerut să le împlinim. A venit această boală ca să fiți, și în ultimele zile ale vieții, împreună cu cei năpăstuiți, cu cei în durere, cu cei bolnavi, cu Bucovina iubită, dar atât de încercată și îndurerată de această molimă. Ați purtat-o pentru păcatele noastre, singur și departe, dar atât de aproape în duh de cei pe care îi iubeați. Și pentru aceasta, vă rugăm, iertați-ne.

Și iertați-i și pe cei care v-au judecat, acum, ori mai înainte, pe cei care v-au vorbit de rău, pe cei care nu v-au înțeles zbuciumul, neodihna și durerea pentru redobândirea unei proprietăți a Bisericii. Poate, simțindu-se și ei fragili și neputincioși în fața vreunei boli sau în fața morții, vor învăța măcar acum să vă prețuiască mai mult și vor șterge lacrima cu care v-ați dus de aici, făcând un gest recuperator pentru Biserica din Bucovina.

Acum, luându-ne rămas bun, Îl rugăm pe Dumnezeu să vă ierte și pe Înaltpreasfinția Voastră de tot ceea ce, ca om în lume viețuind, veți fi greșit, cu voie ori fără de voie.

Vă așezăm trupul în țărână, dar duhul îl vom ține minte ca treaz și neînfricat.

Vă alăturați celor pe care i-ați prețuit și vă veți întâlni în slava de Sus cu profesorii de la școală, cu părinții duhovnicești care v-au format, cu marii dascăli de teologie din vremea studenției, cu părinții patriarhi Iustin și Teoctist, cu bădia Iachint, cu Preasfințitul Gherasim Putneanul.

Cerul vă este de acum, nădăjduim, noua casă, dar nu uitați, vă rugăm, Înaltpreasfinția Voastră, nici Bucovina cea dragă. Rugați-vă pentru noi. Ocrotiți-ne. Luminați-ne. Ajutați-ne pe mai departe, că e greu să rămâi fără de tată, fără de părinte.

Și, când ne va fi și nouă vremea, mijlociți, Înaltpreasfinția Voastră, ca Dumnezeu să ne facă și pe noi părtași de Împărăția Lui cea veșnică.

Fie-Vă, Părinte Arhiepiscop Pimen, neuitată pomenirea în veci de veci. Amin.