Sfânta Muceniță Tatiana, ocrotitoarea parohiei noastre din Bergen, a fost fiica unui creștin cu funcție importantă din Roma imperială a veacului al treilea. Pe acel timp, creștinii trăiau clandestin. Ei puteau ocupa și funcții importante în imperiu, să fie mari funcționari sau mari conducători militari, dar își practicau credința în ascuns, din cauza prigoanei. Cu toate acestea, erau relativ ușor de descoperit: refuzau să participe la ceremoniile păgânești, fie cele dedicate idolilor, fie cele dedicate împăratului deificat. Deseori, mulțimile întărâtate împotriva creștinilor îi duceau pe aceștia în templele idolești pentru a-i forța să apostazieze, fie să refuze închinarea la idoli și, astfel, să se autodenunțe drept creștini.

Tatiana, crescută de mică în credința creștină de către ambii părinți, hotărăște să ducă viața în feciorie, dedicându-se integral vieții în Hristos. Urmare a vieții sale duhovnicești foarte înalte și dedicate, ea a slujit și ca diaconiță în biserică, ajutând la catehizarea și botezarea altor femei. Prinsă de o gloată de păgâni care vâna creștinii, Tatiana este dusă cu forța într-un templu închinat idolului Apollo fiind forțată să se închine acestuia, sau, dacă nu, să se denunțe drept creștină. Sfânta Tatiana, însă, s-a rugat Mântuitorului Hristos, iar statuia zeului Apollo s-a dărâmat, alături de o parte din templu.

A urmat martirizarea Sfintei Tatiana. Ce este uimitor la martirizarea sa este că, spre deosebire de alte vieți de mucenici, ni se arată că sfinții îngeri au fost în toate clipele alături de ea, întărind-o în chinuri și chiar mustrându-i pe chinuitori. Unii dintre cei care o torturau s-au convertit descoperind minunea, și au fost martirizați, la rândul lor, alături de Sfânta Tatiana. Chinurile la care a fost supusă Sfânta au fost atroce: jupuirea, smulgerea cărnii și a pielii de pe trup prin brice și strujire, tăierea sânilor, scoaterea ochilor, bătăi cumplite și aruncarea la fiarele sălbatice. După fiecare rundă de torturi, peste noapte, Sfânta Tatiana era vindecată în mod miraculos. În cele din urmă, Sfânta Tatiana a fost decapitată alături de tatăl său.

Minunată viață, preaiubiții mei, și minunată pildă de mucenicie. Dar cum putem înțelege mai îndeaproape această viață? Cum o putem urma?

Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem este că Sfânta Muceniță Tatiana a fost ajutată și vindecată de îngeri, dar ea nu știa, înainte de a trece prin chinuri, că se va întâmpla așa. Ea s-a dus la chinuri înarmată doar cu credința în Hristos. Când i s-au scos ochii sau când i s-au tăiat sânii, ea nu știa ca va fi vindecată și va fi mângâiată de îngeri. Ea a trebuit să îndure acestea cu curaj și cu încredere numai în harul dumnezeiesc. Ajutorul îngeresc a fost o consecință a credinței sale, iar nu invers.

Un lucru și mai important pe care avem a-l înțelege este puterea fecioriei întregi, adică a fecioriei atât trupești, cât și sufletești. Sufletul care a reușit să rămână cât mai pur, cât mai inocent, este mult mai străveziu, mult mai permeabil lucrării harului dumnezeiesc. Astfel de sfinți au o mare putere de la Dumnezeu, deoarece inima lor este curată, după cum spun fericirile evanghelice. Această putere este concretă și o regăsim și în alte vieți de sfinte mucenițe, cum ar fi Sfânta Iuliana sau Sfânta Ecaterina. Astfel de creștine dărâmau, cu puterea lui Dumnezeu, la propriu, templele idolești, alungau demonii, iar îngerii „luptau” cot la cot cu ele împotriva prigonitorilor. Iată puterea fecioriei curate! Și iată și de ce astăzi se duce un război atât de înverșunat pentru a distruge inocența copiilor. Pentru că din astfel de inocenți se „recrutau”, înainte, în acest război nevăzut și văzut, sfinte ca Tatiana, care erau groaza demonilor.

Dar mai este un lucru, poate acesta este cel mai important. Sfânta Tatiana nu era singură în mâinile chinuitorilor nu doar pentru că îngerii îi erau alături, ci pentru ca avea deplina conștiință de sine că este mădular al Trupului lui Hristos, adică mădular al Bisericii. Nu în mod ideatic, nu la modul abstract. Vechii creștini trăiau aceasta ca pe o realitate concretă. A avea această conștiință, că ești parte dintr-un întreg, înseamnă că tu știi și simți că nu ești singur, nu ești singură, nu ești abandonat în prigoană, în încercare. Știi și simți că nu doar ție ți se scot ochii, ci că întreg Trupul suferă pentru că suferi și tu. Pentru că ești conectată, ești conectat ființial, existențial, la toți ceilalți care alcătuiesc Biserica. Iar dacă pe unul îl doare, îi doare pe toți. Și dacă îi doare pe toți, atunci Trupul vindecă mădularul său rănit pentru că este deschis lucrării harului dumnezeiesc, este un Trup prin care, iată, curg prin vene rugăciunile fraților și dragostea pentru celălalt. De aceea există și vindecare de pe urma torturilor, de altfel, aceste vindecări fiind întâlnite și în alte vieți de martiri din perioada primelor secole creștine. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne dăruiască această conștiință de parte a întregului Hristos!

(*** Cuvântul PS Episcop Macarie, rostit sâmbătă, 12 ianuarie 2019, în biserica parohiei românești din Førde, Norvegia.)