În cuvântul de învățătură, Preasfințitul Părinte Episcop Macarie s-a referit la semnificația praznicului Botezului Domnului și a rânduielii aruncării crucii în ape:

„Avem acest obicei obștesc de a ieși cu Sfânta Cruce pentru a o arunca în ape de Bobotează. De ce facem aceasta? Pentru că „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă” (Psalmul 73, 14). Așa cum este reprezentat, uneori, și în icoana Botezului Domnului, Hristos prin afundarea în apele Iordanului a zdrobit toată puterea celui viclean asupra sufletului omenesc. Îl chemăm pe Domnul în ajutor, atunci când aruncăm Sfânta Cruce în ape, pentru a zdrobi capetele balaurilor nevăzuți care chinuie această lume și o tiranisesc. Putem privi sufletul omenesc ca pe o mare, ca pe un adânc. O mare agitată și tulburată, mișcată de tot felul de forțe, de curenți marini, populată de tot felul de vietăți ale adâncului. Este o bună metaforă pentru a ne reprezenta personalitatea umană, care, după cum spun unii, se aseamănă în profunzime unui abis, cu o suprafață văzută, conștient, și una nevăzută, sau, mai degrabă, ascunsă, subconștientul. La suprafață pare că suntem bine, dar, în adânc, mișună atâtea forțe ascunse, atâtea patimi și sugestii de la lume și de la cel viclean. După cuvântul psalmistului: „Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă. Şi de cele străine fereşte pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare” (Psalmul 18, 13-14).

Acest adânc, sufletul omenesc, tânjește după Domnul, căci „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale.” (Psalmul 41, 9). Numai Domnul poate umple, cu puterea Sa, acest adânc. Numai El poate ajunge în profunzimile sufletului nostru, luminând, curățind, eliberând, împuternicind. Acest adânc nu poate fi mulțumit cu surogatele oferite de lume; el nu se poate odihni oricât de multe ar câștiga în cele văzute. El rămâne mereu neostoit în dorul Său după Creator. Aceasta este tragedia omului zilelor noastre, care își umple marea, adâncul sufletului, cu gunoaiele surogatelor facile ale acestei lumi, poluându-și sufletul, căutând, frenetic, să uite de Dumnezeu și de sensul călătoriei noastre în această viață. Or, în această zi, Domnul, prin Botez, „Cu puterea Lui El a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui a sfărâmat furia ei.” (Iov 26, 12). Toată neliniștea, tot zbuciumul sufletului omenesc, dar și toată încărcătura poluantă și toate fiarele care s-au aciuat în adâncul sufletului, sunt, prin Botez, sfărâmate, scoase afară, zdrobite. Adâncul din noi este despicat de această putere dumnezeiască, de această lumină, pentru ca harul să atingă însăși inima și să ne elibereze de păcat, de patimi și din robia celui rău. Botezul Domnului este această lucrare a puterii dumnezeiești, care devine, prin botezul personal, realitate lăuntrică pentru fiecare mădular al Bisericii.”

La finalul Liturghiei s-a săvârșit Sfințirea cea Mare a Apei, îndreptându-se apoi în procesiune pe țărmul Mării Nordului, unde, Preasfințitul Părinte Macarie a aruncat crucea în apă, aceasta fiind scoasă de unul din înotătorii care s-au aruncat în apele reci ale Scandinaviei. Credincioșii prezenți au fost binecuvântați cu Aghiasma Mare, iar copilașii au primit daruri din partea părintelui episcop.