† Ieronim,

din mila și cu harul lui Dumnezeu

Episcopul Daciei Felix

Preacuviosului cin monahal, 

Preacucernicului cler,

Preaiubiților credincioși creștini din Eparhia Daciei Felix și 

Tuturor celor care sunt împreună-mărturisitori cu noi ai bucuriei Învierii lui Hristos, 

Har, bucurie, pace și sănătate de la Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru, întru toate bunăvoire cu prilejul luminatului Praznic al Învierii Domnului, iar de la Noi arhierești și părintești binecuvântări!

„Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău? Să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos!". (I Corinteni 15, 55, 57)

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Cu adevărat a înviat Hristos, Biruitorul morții (2 Corinteni 2, 14) și „Dumnezeul a toată mângâierea” (2 Corinteni 1, 3), dăruind lumii viață, speranță și bucurie. 

De aceea, „acum toate s-au umplut de lumină”, amintește unul dintre imnurile Praznicului, „și cerul și pământul și cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit” (cântarea a 3-a, Canonul Sfintelor Paști).

Întreaga rânduială liturgică din noaptea Paştilor este o nemijlocită și continuă invitație la viață și la lumină. „Veniți de primiți lumină” este îndemnul pe care preoții îl rostesc, din fața Sfântului Altar, tuturor credincioșilor prezenți în biserică, este chemarea care, de aproape două milenii, vestește marele eveniment al Învierii. Într-un cadru de un contrast pătrunzător și impresionat, întunericul nopții este risipit de razele făcliei purtate de preot, din care, unul câte unul, credincioșii se împărtășesc.

Astfel, Praznicul Învierii începe cu Lumină și păstrează permanent în prim-plan Lumina. Învierea este negreșit un Praznic al Luminii. Pentru toți cei credincioși, Hristos Însuși este Lumina! Sfânta Scriptură îl numește pe Mântuitorul „Lumina lumii” (Ioan 8, 12) sau „Soarele dreptății” (Maleahi 3, 20). Prin urmare, în esența ei, invitația de a primi lumină este, prin excelență, chemarea de a-L primi, fiecare dintre noi, pe Hristos Înviat, pe „Soarele Cel mai înainte de soare” (icos, Slujba Sfintelor Paști), spre a deveni în acest mod, la rândul nostru, „făclii de Dumnezeu luminate”. „Veniți de primiți lumină” înseamnă „veniți de primiți pe Hristos” care, prin Învierea Sa, ne-a scos pe toți din întunericul păcatului și din umbra morții și ne-a dăruit lumina vieții veșnice și moștenirea Împărăției cerești.

Adeseori, în cântările Bisericii, lumina este asociată vieții, vindecării. Evanghelistul Ioan dă mărturie despre faptul că „întru El”, Cuvântul lui Dumnezeu, „era viață şi viața era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4). Troparul Învierii ne descoperă că „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Iată, așadar, că Mântuitorul Înviat dăruiește lumina, iar împărtășirea din Lumina lui Hristos simbolizează, din punct de vedere duhovnicesc, împărtășirea sau pregustarea din darul vieții veșnice, vindecarea omului din suferința și moartea păcatului. Astăzi „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului”, dar „și începătura altei vieți, veșnice” (cântarea a 7-a, Canonul Sfintelor Paști). 

Iubiții mei,

Descoperim în cărțile Sfintei Scripturi faptul că atât suferința, cât și moartea sunt consecințe directe ale păcatului neascultării. Porunca dată de Dumnezeu primilor oameni este cât se poate de relevantă în această privință: „din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați, căci, în ziua în care veți mânca din el, veți muri negreșit!” (Facerea 2, 17). 

Totodată, istoria biblică arată faptul că neascultarea protopărinților a condus la izgonirea lui Adam și a Evei din grădina Edenului și, în consecință, la îndepărtarea acestora de Dumnezeu, Creatorul lor. Dacă Dumnezeu este Izvorul vieții și Creatorul tuturor făpturilor, păcatul strămoșesc a determinat o întrerupere, o ruptură în relația dintre om și Creatorul vieții, o ieșire din lumina Edenului și o intrare în întunericul păcatului și al suferinței. În mod pedagogic pentru omenire, Vechiul Testament este istoria conștientizării gravității păcatului și a urmărilor acestuia în viața omului, dar și evidențierea faptului că omul nu se putea elibera din robia păcatului prin propriile puteri, de unde necesitatea intervenției lui Dumnezeu în istorie pentru salvarea lumii din starea bolnăvicioasă a păcatului. Această salvare ne-a venit prin nașterea, activitatea, pătimirile, moartea și Învierea Mântuitorului.

În Sfintele Evanghelii, în mai multe rânduri, prin fapte concrete, Hristos Se revelează ca Izvor al vieții și vindecător al celor suferinzi. El săvârșește învieri din morți; cu prilejul învierii prietenului Lazăr, Mântuitorul învață despre Sine: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). 

De asemenea, Hristos vindecă și tămăduiește un număr mare de bolnavi. În mod deosebit, El se adresează slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, îndemnându-l să nu mai păcătuiască, „ca să nu-i fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14), evidențiind în acest mod cauza tuturor bolilor, și anume păcatul. 

Adeseori vindecarea celor în suferință a luat forma iertării. Slăbănogului din Capernaum, Iisus îi spune: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2; Marcu 2, 5), iar despre femeia păcătoasă, care I-a uns picioarele cu mir, amintește: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește” (Luca 7, 47).

În înțeles duhovnicesc, iertarea păcatelor înseamnă tămăduirea sufletului, iar vindecarea sufletului de boala păcatului deschide posibilitatea vindecării trupului. Această strânsă legătură dintre tămăduirea sufletească și cea trupească este evidențiată în mod deosebit de Sfântul Nectarie de Eghina, ocrotitorul Catedralei episcopale din Vârșeț, care ne învață: „păcatul este un mare rău, fiindcă slăbănogește sufletul, seamănă semințele bolii, îl dizolvă și îl distruge și la urmă îi gătește moartea. Așa cum bolile distrug trupurile și omoară, la fel și păcatul face sufletului. Dimpotrivă, sănătatea sufletului atrage și sănătatea trupului”[1].

Prin fiecare minune săvârșită și învățătură rostită, Mântuitorul Iisus Hristos se revelează lumii ca Izvor al vieții și al sănătății. El Însuși este Viața și tot El este Cel care dăruiește iertare și vindecare tuturor celor care Îl caută și care Îi cer mântuirea. În limba ebraică, termenul mântuire înseamnă vindecare, eliberare, a scăpa dintr-o boală sau a fi eliberat din moarte. Prin Învierea Sa din morți, Hristos ne descoperă, în mod concret și nemijlocit, strălucirea și posibilitatea vieții veșnice. Ce poate fi mai frumos ca viața? De aceea, Slava Învierii Mântuitorului Hristos umple Sfânta Biserică de bucuria duhovnicească a victoriei asupra morții, acest eveniment care străbate istoria devenind totodată temelia şi izvorul vieții veșnice pentru fiecare creștin. În lumina Învierii lui Hristos, moartea devine poartă către viața veșnică, către Împărăția Cerurilor. 

Așadar, în această „aleasă și sfântă Zi”, invitația de „a primi lumină” se constituie în chemarea de a primi vindecarea din partea lui Hristos și a înainta către viața veșnică. În mod deloc întâmplător, întreaga perioadă care precedă Praznicul Învierii este una orientată către vindecarea și înzdrăvenirea omului. Postul trupesc și sufletesc ne ajută să ne curățim de patimi și să ne întărim duhovnicește; prin Sfânta Spovedanie primim iertarea sau vindecarea de păcatele făcute; nu în cele din urmă, în fața Sfântului Altar, prin Taina Sfintei Euharistii, murim păcatului și ne împărtășim de Însuși Izvorul Vieții. Părintele Dumitru Stăniloae amintește: „Această împletire a morții și a puterii de viață în Domnul se arată și în faptul că altarul de pe care ne împărtășim cu Hristos, Viața noastră, este văzut în Răsărit ca mormântul Domnului. Din mormânt ne răsare viața”[2].

Binecuvântați slujitori și iubiți creștini, 

Din Sfânta Scriptură cunoaștem că, la facerea lumii, prima intervenție a lui Dumnezeu a fost aceea de a porunci „Să fie lumină” (Facerea 1, 3). Întreaga creație a lumii se desfășoară în lumină, pentru că doar lumina descoperă frumusețea făpturilor și a Raiului. În lumină toate „erau bune foarte” (Facerea 1, 31). 

Marele eveniment al Învierii Domnului este vestit tot printr-o chemare la lumină: „Veniți de primiți lumina”. De această dată nu avem de a face cu o poruncă, precum la începutul veacurilor, ci ne aflăm înaintea unei invitații: Veniți de primiți lumina, adică veniți să reintrați în ordinea din care, prin păcat, primii oameni au fost alungați; veniți să moșteniți, din nou, Edenul de care primii oameni au fost înstrăinați prin păcat.  

Această redobândire a Raiului e posibilă datorită Jertfei și Învierii Mântuitorului.

Din acest motiv, pentru creștinii ortodocși, Praznicul Învierii are o importanță aparte, una mântuitoare sau vindecătoare, pentru că Hristos, călcând moartea, ne-a redeschis porțile Raiului și ne-a oferit harul Său cel Sfânt pentru a înfrunta primejdia păcatului și a moșteni viața cea veșnică. Vindecarea noastră sufletească și trupească stă în modul în care vom reuși să facem din Învierea Domnului prilej al vindecării și învierii noastre.  

Ne rugăm ca lumina pe care am primit-o în dar, în „această noapte mântuitoare și strălucitoare, înainte-vestitoare a zilei cele purtătoare de lumină” să ne fie tuturor călăuză pe calea faptelor bune, prilej de bucurie, și de nădejde, și de înaintare către mântuire.  

Hristos a înviat!

Adevărat, a înviat! 

Cu arhierești binecuvântări, al dumneavoastră către Hristos, Cel Înviat din morți, rugător,

† Ieronim,

Episcopul Daciei Felix