† Ignatie,

din mila şi purtarea de grijă a Celui de Sus

Episcop al Huşilor,

Iubiţilor fraţi preoţi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor a lui Dumnezeu, har îmbelşugat, pace nemăsurată, linişte îndestulătoare şi bucurie sfântă de la Hristos Cel născut în ieslea săracă şi luminoasă a Betleemului, iar din parte-mi părintească îmbrăţişare

„Dumnezeu pe pământ a venit şi omul în cer s-a suit”[1]

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Este timp de sărbătoare sfântă, când colindele se cântă. Dumnezeu-Fiul Se arată lumii prin naşterea Sa din Preacurata Fecioara Maria. Timpul se lasă pătruns de bucurie, iubire, lumină şi multă linişte. De noi depinde cât de mult reuşim să ne afundăm în acest timp frumos al sărbătorii.

 Orice sărbătoare ar trebui să fie o adevărată pauză (cât mai prelungită) de la tot ceea ce ne agită şi ne fărâmiţează lăuntric, de la tot ceea ce ne oboseşte sufleteşte şi ne abate de la cele sfinte, de la tot ceea ce ne atrage spre cele lumeşti şi ne împiedică să contemplăm cerul credinţei, de la tot ceea ce ne urâţeşte inima şi mintea, de la tot ceea ce ne învrăjbeşte ca oameni şi ne opreşte să trăim cu intensitate comuniunea profundă şi liberă cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, sărbătoarea ne aşează în adevărata demnitate a timpului ca „interval care durează între chemarea lui Dumnezeu adresată iubirii noastre şi răspunsul nostru la iubirea lui Dumnezeu. Este timpul răspunsului omului”[2].

Iubiţi credincioşi,

Din păcate şi fără a generaliza, sărbătorile de iarnă nu mai constituie pentru mulţi un motiv de deschidere spre cer, adică spre cele care ţin de profunzimea credinţei noastre ortodoxe. Şi asta pentru că am uitat şi vrem uneori să uităm că prin venirea lui Dumnezeu-Fiul printre oameni, prin naşterea Lui în ieslea sărăcăcioasă a Betleemului, avem descoperirea a ceea ce este cu adevărat omul în chemarea sa şi putem sesiza măreţia care îl defineşte cel mai bine: demnitatea de a trăi cu Dumnezeu, demnitatea de a uni cerul cu pământul în inima sa, demnitatea de a crede în harul înfierii de către Dumnezeu, demnitatea de a deveni lumină, bucurie, pace, curăţie de păcate şi iubire smerită atât pentru Cel născut în Betleem, pentru Hristos, cât şi pentru oamenii de lângă noi.

Peste tot în lumea aceasta ni se vorbeşte, până la saturaţie, despre demnitatea şi valoarea omului. Absolut totul se rezumă la om, care a devenit „măsura tuturor lucrurilor”, după cum afirma dictonul antic. Paradoxal, cu cât suntem mai bombardaţi cu discursuri privitoare la demnitatea şi valoarea omului, cu atât mai mult sporeşte ura între oameni, lumea se transformă într-o junglă a intereselor egoiste, valorile tradiţionale care au înnobilat umanitatea sunt socotite învechite şi sortite abandonării, sărăcia devine o realitate tot mai răspândită şi mai crudă, consumismul se bucură de adoraţia cuvenită unei divinităţi din partea multor contemporani de-ai noştri, aflăm despre nou-născuţi abandonaţi, copii maltrataţi, femei abuzate, întâlnim tot mai mulţi tineri care nu îşi găsesc rostul vieţii lor, adulţi care îşi trăiesc viaţa ca pe o povară, iar prăpastia dintre săraci şi bogaţi se adânceşte tot mai mult şi parcă ireversibil. Omul, sărmanul de el, este transformat într-o cantitate de neglijat, într-un element al unei mase, redus doar la dimensiunea sa biologică a unui animal oarecare. Astfel omul devine cea mai nefericită fiinţă de pe pământ. De ce? Pentru că Dumnezeu-Omul, Hristos, este exilat din viaţa omului. Nu mai este Hristos centrul omului, ci omul însuşi a decis să devină propriu său centru. Adică, omul, de bună voie, cu toate imperfecţiunile şi zdrenţele fiinţei sale, vrea să se aşeze pe mocirla instabilităţii şi a păcatului, de care este caracterizată existenţa sa pământească fără Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul îşi asumă ipostaza pisicii căreia dacă îi legi ceva zăngănitor în coadă fuge după obiectul metalic până se epuizează de oboseală şi moare. Aşa este şi omul de azi: oboseşte şi se epuizează, pentru că are doar „drepturi fundamentale”, fără responsabilităţi morale. Aşa cum în chip drept remarca cineva „«drepturile» actuale sunt impostoare şi mincinoase, pentru că sunt drepturi «împotrivă», nu drepturi «pentru»: drepturile copilului împotriva părinţilor, drepturile elevului împotriva profesorilor, drepturile minorităţii împotriva majorităţii, drepturile bolii împotriva sănătăţii, drepturile morţii împotriva vieţii, drepturile nebuniei împotriva normalităţii”[3].

Soluţia de a ieşi din acest impas, din această înfundătură, o constituie Hristos, Cel mai frumos, bun şi autentic Om din toate timpurile.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Oriunde ne-am afla, toţi tânjim să întâlnim un om bun, un om în care să nu locuiască urâtul păcatului şi al dezbinării, chiar şi atunci când noi urzim intrigi şi meschinării degradante; un om care să ne inspire încredere şi susţinere, chiar şi atunci când suntem netrebnici şi depravaţi; un om care să ne iubească şi să ne ierte, chiar şi atunci când îl trădăm şi îl împroşcăm cu calomnii şi cu ticăloşiile noastre; un om care să ne salveze din valea plângerii, chiar şi atunci când noi am decis să ne transformăm viaţa noastră într-un iad al păcatelor şi al netrebniciilor de tot felul; un om care să ne aşeze pe calea binelui şi a frumosului, chiar dacă am decis să rătăcim pe drumurile întortocheate ale obscenităţii; un om care să ne cinstească, chiar şi atunci când suntem atei şi batjocoritori la adresa credinţei; un om care să ne iubească, chiar şi atunci când nu suntem vrednici de acest lucru. Acest Om cu „o” mare este întâi de toate Omul desăvârşit din Iisus Hristos, pentru că „între oameni a păşit un om care nu mai e centrat în el însuşi, ci în Dumnezeu, e identic ca persoană cu Dumnezeu (...) Hristos e în gradul suprem omul pentru oameni, întrucât e omul pentru Dumnezeu sau umanitatea deschisă deplin lui Dumnezeu”[4].

Dacă vrem să vedem omul în toată frumuseţea şi demnitatea sa duhovnicească, atunci trebuie să Îl avem ca model pe Hristos, Dumnezeu-Omul, icoana cea mai minunată şi desăvârşită a tot ceea ce înseamnă om ca deplinătate şi integritate spirituală. În El nu este nicio sfâşiere sau dezbinare lăuntrică. În El nu este nici măcar umbră de păcat sau urâţenie. În El nu este nici măcar vreo infimă zvâcnitură de ură sau răzbunare. În El nu este nimic din ceea ce ne dezumanizează cel mai tare pe noi: necredinţa în Dumnezeu. În El nu este nimic mincinos. În El nu este nimic superficial. În El nu este nimic duplicitar. În El nu este nicio prăpastie între cuvânt şi faptă. În El nu este nimic care să îl înjosească pe om. În El nu este nimic corupt sau coruptibil. El este umanismul cel mai autentic şi adânc al omului. „În afara Dumnezeului-Om nu există om, ne spune Părintele Iustin Popovici, ci întotdeauna numai un sub-om, o jumătate de om sau un ne-om. Aici trebuie să adăugăm şi următorul adevăr: fără Dumnezeul-Om, omul este întotdeauna sclavul morţii, sclavul păcatului, sclavul diavolului (...) Fără Dumnezeul-Omul şi în afara Dumnezeului-Om, omul este ameninţat de primejdia de a deveni asemenea diavolului, pentru că păcatul este în acelaşi timp şi putere şi chip al diavolului, omul se face de bună voie chip al diavolului, devine familiar diavolului: «Cel ce săvârşeşte păcatul este de la diavolul» (I Ioan 3, 8)”[5].

Iubiţi creştini,

Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos ne conferă un bun temei de a ne recâştiga dreptul la demnitatea pierdută din cauza păcatului, care Îl exclude pe Dumnezeu şi îl idolatrizează pe om. În Iisus Hristos, omul învaţă să devină om deplin şi integru. Prin Întrupare ni se descoperă faptul că „umanitatea a fost logodită cu Hristos în Paradis. Dar în loc să se arate mergând spre nuntă cu Hristos, umanitatea L-a părăsit pe Hristos. S-a desfrânat, s-a tăvălit în mocirla păcatului. Iar Hristos ca îndrăgostit al umanităţii S-a repezit să o găsească, a căutat-o, a venit în sălaşul unde aceasta se găsea şi când S-a înfăţişat înaintea ei, nu S-a prezentat ca un Dumnezeu atotputernic, ci ca un simplu om. Ca ea să nu se înspăimânte când Îl vede sau să se ruşineze. Şi nu i-a cerut socoteală: ce a făcut sau cum de a ajuns astfel; ci a luat-o pur şi simplu, a curăţit-o, a reînfrumuseţat-o, a reîmbrăcat-o şi, ca să nu mai fugă din nou, a făcut-o carnea Lui”[6].

Acesta este Dumnezeul minunat care Se naşte astăzi smerit în cetatea Betleemului. El este Omul desăvârşit cu „o” mare, care ne învaţă, atunci când, din pricina păcatului – singura realitatea care ne înjoseşte – devenim neoameni, să redevenim oameni pentru oameni. Acest lucru vi-l doresc cu ardoare: să deveniţi, clipă de clipă, oameni pentru oameni.

Fie-vă sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi ale Bobotezei pline de lumină, de speranţă, de pace şi multă înţelegere în toate casele şi în toate familiile, dorindu-vă, aşa cum cântăm în colindă: „Vă vestesc o bucurie,/Vesel azi tot omul să fie,/Saltă cerul şi poporul: /S-a născut Mântuitorul”. La mulţi ani, plini de Dumnezeu!

Al vostru frate întru Hristos Cel născut în cetatea Betleemului şi părinte de tot binele voitor şi fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor