Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele Marian Timofte, vicar administrativ al Arhiepiscopiei Iașilor, părintele Bogdan Dedu, consilier în cadrul cabinetului Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, și părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a explicat Pilda celor poftiți la cină, evidențiind modul în care trebuie să răspundem chemării lui Dumnezeu:

«Fericit este cel ce priveghează și păstrează veșmintele sale, ca să nu umble gol și să se vadă rușinea lui!» (Apocalipsa 16, 15)

Suntem invitați să reflectăm asupra unei parabole pe care a rostit-o Domnul Hristos. Aspectele pe care am putea să le abordăm și pe care să le desprindem din aceasta sunt multiple. Un aspect ar putea să trezească în mintea noastră o nedumerire: am putea găsi o anumită explicație pretextelor invocate de cei chemați la cină, iar cea mai grea dintre ele este legată de motivația celei de-a treia persoane, care se scuză spunând: „M-am căsătorit și nu pot să onorez invitația, să fiu prezent la cina la care m-ai poftit”. Există o interpretare eronată, ca și cum viața de familie sau căsnicia nu ar prezenta o importanță în fața lui Dumnezeu. Dimpotrivă. Toate sunt o mare binecuvântare; și să ai o țarină, și să ai un pământ, și niște boi – astăzi nu mai sunt - , dar de care să te folosești la muncă și, desigur, o binecuvântare deosebită a Bisericii este viața de familie, căsnicia. 

Pentru celelalte două pretexte am putea să găsim o rezolvare foarte rapidă, în sensul că cel care și-a cumpărat țarina putea să meargă să o vadă mai târziu, pentru a putea ajunge la ospăț, adică să nu fie mai important un pământ neînsuflețit decât invitația unui suflet bun care vrea să-și deschidă poarta casei sale și să te ospăteze cum se cuvine. La fel, boii cumpărați puteau fi încercați și după cină. Mai mult decât atât, dacă ar fi fost un neguțător foarte bun, sigur nu și-ar fi luat niște boi care să nu facă față, adică ar fi fost atent la aspectul acesta, așa cum toți suntem atenți când ne cumpărăm ceva, când ne achiziționăm ceva; nu luăm în necunoștință de cauză – deci, și cel ce și-a cumpărat boi avea această conștiință că sunt ceea ce trebuie pentru casa lui.

Și a treia motivație poate fi rezolvată foarte simplu, chiar mult mai simplu decât celelalte două, în sensul că gazda nu a spus să vină fără soția celui care s-a căsătorit. Putea foarte bine să-și ia soția de mână și să meargă la ospăț. Cel care a invitat nu a impus niște criterii de gen, cum am spune noi în terminologia modernă, și să cheme doar bărbații. Toată lumea a fost invitată. Prin urmare, și cel care s-a căsătorit, pretextând că s-a căsătorit, ar fi putut foarte simplu să se ducă împreună cu soția lui la acest ospăț.

La un moment dat, cel care a organizat această cină, s-a supărat; și pe bună dreptate. Pentru că toate aceste pretexte puteau fi rezolvate foarte ușor și să nu fie cineva captiv lor; ci să aibă libertatea de a fi deasupra acestora și să găsească o cale de  a ține cont de o asemenea invitație atât de frumoasă. 

Acest împărat poruncește slugilor să meargă la toate răspântiile drumurilor și să cheme pe oricine le iese în cale; mai mult decât atât, chiar să-i și silească. Ce presupune să-i invite pe toți cei de la răspântiile drumurilor? Înseamnă să-i cheme pe toți cei care nu erau angajați existențial – cum ar spune un intelectual al țării noastre care a scris o carte pe tema parabolelor, Andrei Pleșu. Adică să îi cheme să participe la această cină pe toți cei ce nu sunt rostuiți din punct de vedere al existenței lor. Și, foarte curios și bizar în aparență – fiindcă această enigmă a fost dezlegată de Părinții Bisericii care s-au ocupat și au tâlcuit această parabolă: la un moment dat, împăratul intră în sala de ospăț și vede pe cineva care nu avea haina cuvenită, de nuntă, și îl poftește să plece afară. Mai mult decât atât, i se spune că va merge în iad. 

Dacă noi am fi fost în locul acelei persoane, în mod cert am fi ripostat și ne-am fi scuzat. Justificarea permanentă este una din trăsăturile fundamentale ale omului cu o mentalitate afectată de păcat. Și dacă facem o mică evaluare la nivelul vieții noastre spirituale, vom constata că momentele în care noi ne justificăm – și pe bună dreptate și fără niciun fel de motivație – sunt mult mai multe decât orice altă atitudine de-a noastră afectată de păcat. Ne scuzăm foarte ușor, în toate felurile, și o facem mai cu seamă și cu mai multă implicare tocmai atunci când suntem vinovați. E greu să ne asumăm vina unei fapte rele pe care am săvârșit-o; căutăm tot felul de pretexte, de scuze. 

Dacă am fi fost în locul acestui om, noi i-am fi reproșat celui care a organizat acea cină: „Păi tu mă chemi de la răspântiile drumurilor, eu puteam fi în câmp, în pădure, cu ghetele mele înnoroiate; nu am cum să plec repede și să mă pregătesc cuvenit și să vin cu haina care ar trebui să cadreze atmosferei de nuntă.” Am spune că este o scuză foarte plauzibilă, căci acești oameni au fost luați de pe drumuri.

Preasfinția Sa a explicat de ce împăratul din pildă a pus accent pe haina de nuntă chiar și a celor care au fost chemați intempestiv:

Să știți că parabola aceasta nu se referă la faptul de a fi îmbrăcat în exterior, în haine elegante și luxoase ca să te prezinți onorabil și să nu ieși din cadrul unei atmosfere festive. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că haina de nuntă reprezintă viața noastră și faptele noastre. Nu ni se spune care dintre ele – faptele rele sau cele bune–-, ci că haina noastră este viața noastră și faptele noastre, iar chemarea pe care a făcut-o acest împărat este harul lui Dumnezeu. Prin urmare, acest om nu avea haina sufletului adecvată. Să nu ne închipuim că Dumnezeu ne cere să mergem cu haine de lux la biserică. 

Sfântul Ioan Gură de Aur își extinde acest cuvânt folosind o comparație foarte plastică, mai ales pentru cei preocupați să-și împodobească trupul și care pun mare accent pe luxul exterior: este ca și cum împăratul unei cetăți împodobește foarte frumos tot ceea ce ține de exteriorul acestui oraș, dar însuși împăratul, împreună cu împărăteasa lui, merg îmbrăcați inadecvat, murdari, și total neîngrijiți. Atenția nu se va concentra pe ceea ce se află în interiorul cetății respective, care poate fi împodobită cum vedem astăzi. Vedeți cât de actual este Sfântul Ioan Gură de Aur! Și noi, în zilele noastre, cât de frumos împodobim orașele, satele, tot felul de aranjamente, care să fie plăcute ochilor, în detrimentul grijii de a ne împodobi sufletul. Adică noi nu avem grijă de regina vieții noastre, care este sufletul; așa cum avem grijă de trup, să-l îmbrăcăm, să fie elegant, la fel ar trebui să avem grijă de cea care este regina vieții noastre, de sufletul nostru.

Se poate observa acest lucru cu foarte multă lejeritate. Un om frumos la suflet, cu luminile aprinse, minunat, cald, bun, senin, este foarte plăcut. Cel care se poate îmbrăca elegant, la standardele cele mai recente ale modei, dacă are un caracter defect, nu poate fi suportat și este greu să-l acceptăm în viața noastră. Prin urmare, Dumnezeu a vrut să avem foarte mare grijă de această haină lăuntrică. Să fie haina harului dumnezeiesc.

Vă invit la un exercițiu pe care îl puteți face acum, după Liturghie: să vă întrebați care este procentajul grijii pe care o acordați trupului, în comparație cu cea pe care o acordați sufletului. Răspunsul vi-l dați fiecare dintre dumneavoastră. Vedeți unde cântărește mai mult balanța: înspre grija de trup sau de suflet? 

Grija de trup este legitimă și firească, fiind darul lui Dumnezeu. Trupul este minunea aceasta pe care Dumnezeu a făcut-o, și tot ceea ce este în noi, organismul în sine, este un mare dar. 

Însă nu putem neglija sufletul și să îl lăsăm într-un plan secund sau chiar să-l abandonăm, cu alte cuvinte să nu avem haina de nuntă. 

Și noi suntem aici la un ospăț, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Dumnezeu se uită la ceea ce este în noi, la viața noastră. 

Dumnezeu privește la adâncul inimii omului. Oricât de mult vom încerca să-i păcălim pe cei din jur că am fi oameni buni, prin atitudinea noastră exterioară și prin modul nostru de a ne comporta, Dumnezeu nu Se uită la aceasta.

Parabola celor care au fost poftiți la cină este un pretext foarte bun, înaintea  Sărbătorii Crăciunului, de a vedea cum este haina noastră. Nu cumva este ruptă, sfâșiată de patimi – sfâșiată de reptilele patimilor, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul?

Nu sunt oare aceste patimi cele care ne sfâșie între noi; și ne lăsăm sfâșiați unul de celălalt, și în acest fel ne fragmentăm firea noastră? Nu cumva suntem indiferenți față de ceea ce ține de universul nostru lăuntric? 

Domnul să fie Cel ce ne dă inspirația și gândul cel bun, să fim cu mai multă luare aminte și concentrare pe haina sufletului nostru. 

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru preot pe diaconul Andrei Bârsan, iar la finalul slujbei l-a instalat ca paroh al Parohiei Berezeni I, înmânându-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.

După Sfânta Liturghie, Preasfinția Sa a oficiat și o slujbă de pomenire pentru părintele Gheorghe Bârsan, fostul paroh al acestei comunități.