La finalul slujbei, Ierarhul Hușilor a vorbit celor prezenți despre dragostea cu care Hristos ne-a îmbrățișat de pe Cruce și despre alegerile pe care oamenii le fac în viață:

«Dar ei, cu toţii, au strigat, zicând: Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba, care era aruncat în temniţă pentru o răscoală făcută în cetate şi pentru omor» (Luca 23, 18-19)

Vinerea Mare ne pune în față pe Dumnezeu-Omul care se jertfește, se răstignește, din dragoste desăvârșită pentru noi, ca să ne răscumpere din blestemul legii și de sub tirania păcatului și a morții.

Unii spun că această Vineri este o tragedie pentru Iisus, Cel care a fost batjocorit, scuipat, pălmuit, urcat pe Cruce cu gândul mârșav că poate fi omorât. De fapt, această zi de Vineri ne descoperă cum se comportă omul în raport cu Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, care se răstignește din iubire pentru oameni.

Omul scoate la iveală tragedia care îl chinuie, anume că nu poate să-L aleagă pe Dumnezeu Cel bun, Care este dragoste, blândețe desăvârșită și tăcere, pentru că îl alege pe tâlhar.

Baraba era simbolul revoltei. Era închis pentru că a îndrăznit să se revolte asupra stăpânitorului roman. Romanilor le era frică de acest Baraba, care, prin revoltă, ar fi putut să le pună la îndoială stăpânirea Țării Sfinte.

Între Baraba, cel revoltat, și Iisus, Cel blând, desăvârșit, fără de păcat și nevinovat, oamenii îl aleg pe primul.

Omul se năpustește asupra lui Dumnezeu-Omul tocmai în momentul în care El ne iubește și are o răbdare pe care noi nu o putem înțelege. Când ar trebui să se apere, El tace. Se roagă pentru oamenii răi, pentru cei care și-au pus în gând să Îl ucidă, crezând, în nebunia lor, că pot să omoare Viața.

Nu știau că, pentru Hristos, moartea nu este o realitate inevitabilă, ca pentru noi.

Pentru noi, moartea este o realitate în fața căreia toți capitulăm. Păcatul a atras, moartea, ca o consecință firească, în existența umană.

Dumnezeu a creat firea umană ca să fie nemuritoare. Omul, întorcându-i spatele lui Dumnezeu, ca revoltă, din neascultare, a încălcat porunca de a nu gusta din pomul cunoștinței binelui și răului.

În Hristos, cei care L-au răstignit, nu știau că moartea este asumată de bună voie. Iisus este singurul din cei care au gustat moartea, care a așteptat-o, S-a întâlnit cu ea și a biruit-o.

Niciunul nu știm ce înseamnă, cu adevărat moartea și nu o așteptăm. Când ar trebui să aflăm ce este moartea, noi murim, plecăm din lumea aceasta, iar ea rămâne, în continuare, un mister.

Hristos nu s-a luptat cu moartea. Nu a avut nevoie să o facă, pentru că știa că o biruiește.  Noi ne luptăm să nu murim. Un muribund vrea să trăiască, să evite moartea, ar vrea să se facă o minune.

Hristos numai a gustat moartea, iar această gustare a coincis cu biruința asupra ei. Cei care erau la picioarele Crucii nu știau acestea, pentru că erau înfierbântați de ură, de revoltă și de răutate.

Toți L-au batjocorit. În ploaia de calomnie, Dumnezeu-Omul răspunde cu dragoste, cu blândețe și multă atenție.

Iisus nu se apără. Ar fi putut să răspundă, punctual, fiecărei acuzații, însă evangheliștii subliniază că El tăcea. Tăcea, pentru că vorbeau dragostea și jertfa Lui. Omul în care este dragoste desăvârșită, când este calomniat nu se apără. Este greu pentru noi să înțelegem această logică, pentru că noi avem un impuls natural să ne apărăm.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că Domnul Hristos se identifică cu toți cei nedreptățiți și prigoniți:

În Hristos, Cel nevinovat, fără de păcat, dar care și-a asumat păcatul lumii, se identifică toți nevinovații și nedreptățiții lumii acesteia, care nu se pot apăra.

În istoria umanității sunt nenumărate episoadele în care oamenii nu își pot apăra identitatea, crezul și viața în fața urii celor din jur. Acești nevinovați, care mor sau trăiesc o existență chinuită, se identifică cu Hristos.

Tot ce a săvârșit Hristos pe Cruce a făcut din dragoste pentru omul care, în acele momente, Îl batjocorea, Îi dădea oțet și fiere, i-a pus povara Crucii pe umeri și L-a biciuit până la sânge.

Cei care Îl denigrează pe Dumnezeu ar trebui să înțeleagă că Iisus ne va iubi mai ales atunci când ne revoltăm, când Îl sabotăm și când credem că Îl putem ucide.

În suferința lui Iisus de pe Cruce se identifică toți suferinzii lumii, care nu găsesc o explicație pentru tăvălugul urii și al răutății care se năpustesc asupra lor.

Nu departe de noi, sunt oameni care suferă din pricina războiului, pleacă din casele lor, își părăsesc familiile, fără să știe încotro să o ia. Ei fug din calea urii, a răutății și a nesăbuinței. În suferințele acestor oameni, care pleacă din pricina războiului, este Iisus Hristos.

Din păcate, tristețea Vinerii celei Mari este că omul se descoperă așa cum este: revoltat, nemulțumit, răutăcios, calomniator, batjocoritor, când Dumnezeu nu face altceva decât să îl iubească.

În viața noastră de zi cu zi preferăm mai degrabă un om aspru, dur, războinic, decât pe cineva blând, care are o stare de liniște.

Sunt multe situații din viețile noastre când îl alegem pe Baraba, pe omul care se revoltă, care trăiește în promiscuitate, pe omul corupt sau pe hoț. Omul sincer, nevinovat, care se ghidează după principii clare, este ignorat și etichetat ca slab si fără personalitate. Aceasta este tragedia Vinerii Mari.