† I U S T I N

Episcop ortodox român al Maramureşului şi Sătmarului

Prin milostivirea şi harul lui Dumnezeu, Episcop ortodox român al Maramureşului şi Sătmarului

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din sfânta Episcopie a Maramureşului şi Sătmarului,

Har, bucurie şi pace de la Părintele Ceresc, iar de la noi părintească binecuvântare și îmbrăţişare întru Hristos Domnul și Mântuitorul nostru!

„Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

Iubiți slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubit popor al lui Dumnezeu,

Tot neamul creștinesc, cel de Hristos iubitor, este în sărbătoare mare și sfântă. Este Praznic mare, Praznic luminos, împărătesc și dumnezeiesc, căci sărbătorim din nou Crăciunul. Crăciunul, pentru creștini, înseamnă Nașterea Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4), în peștera din Betleemul Iudeii.

Atunci, „la plinirea vremii”, durerea, suferința și suspinul omenirii au ajuns la inima Tatălui din Cer, la „Dumnezeul milei și al îndurării și al iubirii de oameni”. Iar Tatăl a hotărât să trimită în lume pe Fiul Său – „Să se nască și să crească, să ne mântuiască” –, arătându-Și în chip văzut icoana iubirii Sale veșnice, întrucât „cel ce L-a văzut pe Fiul, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).

Evenimentul unic, care a despărțit istoria în două, este și relatat cu de-amănuntul de Sfântul Evanghelist Luca, cel care descrie atât de minunat și inspirat tot ce s-a întâmplat la Nașterea lui Hristos. Toate acestea i-au fost împărtășite de Maica Domnului, în preajma căreia Sfântul Evanghelist Luca a petrecut o vreme, ocazie cu care a zugrăvit și prima ei icoană, în care ea apare purtându-L pe Pruncul Iisus în brațe, icoană numită „Povățuitoarea”.

Aflăm, astfel, cu uimire, că, la recensământul hotărât de cezarul August și aplicat în toate provinciile Imperiului Roman, fiecare era îndatorat să se înscrie în cetatea sa de unde își trăgea rădăcinile și spița neamului. Așadar „s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată” (Luca 2, 4-5). Toate aceste lucruri minunate s-au petrecut așa cum au zis proorocii demult. Despre locul nașterii lui Hristos, Proorocul Miheia scrie cu opt secole înainte, fiind inspirat de Duhul Sfânt: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5, 1).

Suntem tulburați cu inima și cu sufletul să aflăm, din relatarea Sfântului Evanghelist Luca, că locuitorii Betleemului nu au oferit găzduire bătrânului Iosif și Fecioarei Maria, căreia îi venise vremea să nască. Ajung, astfel, în câmp, într-o peșteră, unde se adăposteau vitele; și acolo Preasfânta Fecioară „a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 7).

Și pentru ca Nașterea Fiului Său în lume să nu rămână necunoscută, Dumnezeu-Tatăl a trimis pe îngerul Său la păstori, să le aducă vestea cea mare pentru întreaga omenire. Acestora „îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11).

De ce a hotărât Dumnezeu ca păstorii să fie primii care primesc vestea Nașterii lui Hristos? Pe de o parte, pentru că ei, petrecând cu turmele lor în locuri retrase și liniștite, erau cei mai receptivi și deschiși la mesajele care veneau de la Dumnezeu, așa cum s-a și întâmplat, de altfel. Pe de altă parte, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, avea să spună despre Sine, în timpul propovăduirii Evangheliei: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11). Deci, așa cum un păstor își iubește turma și își cunoaște fiecare oaie în parte, așa și Hristos iubește omenirea și pe fiecare om în parte și vrea să-i salveze și să-i mântuiască pe toți.

Apoi, spre deosebire de cei din cetatea Betleem – care nici măcar nu au avut inima să le ofere un loc la casa de oaspeți, fiind preocupați de înmulțirea câștigului, profitând de oportunitatea recensământului –, păstorii, cu inima curată și bună, ascultând de glasul îngerului și crezând acestuia, au zis: „Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut” (Luca 2, 15).

Păstorii reprezintă partea bună, blândă și curată a lumii, a pământului. Ei îi reprezintă pe cei care ascultă de glasul lui Dumnezeu, Îl iubesc pe Hristos și pe Preasfânta Sa Maică, Fecioara Maria, vin la întâlnire cu El, I se închină și Îi aduc daruri sau ofrande din inimă curată și din iubire necondiționată.

Din ținuturi îndepărtate, din Răsărit, ajung la Ierusalim, la Irod, cei trei magi. Pentru că așa a hotărât Dumnezeu să afle și Irod, de la magi, că S-a născut Mesia-Hristos. Apoi, conduși de steaua minunată, care era îngerul lui Dumnezeu sub chip de lumină – precum odinioară, când poporul ales a fost călăuzit prin pustiu, în vremea nopții, de stâlp de foc sau lumină –, magii ajung la Betleem și, la fel ca păstorii, I se închină, recunoscând că este Fiul și trimisul Lui Dumnezeu din Cer. Și Îi aduc trei daruri speciale, cu o simbolistică aparte: aur, ca unui împărat, ca Aceluia ce este „Împărat și Domn în cer și pe pământ”; tămâie, ca unui Arhiereu veșnic, care aduce jertfă și Se aduce jertfă pe Sine Însuși pentru lume; și smirnă, ca unui muritor, ca Aceluia ce va primi să bea paharul morții pe Cruce, pentru a spăla cu sângele Său dumnezeiesc păcatele omenirii întregi și pentru a ne împăca cu Dumnezeu-Tatăl, redându-ne demnitatea de fii ai lui Dumnezeu după har.

Magii îi reprezintă pe oamenii de știință, pe cercetătorii și savanții care ajung la Dumnezeu pe calea cunoașterii. Căutând, urmărind și analizând, ei constată, în cele din urmă, că viața este un miracol și o taină care nu poate fi dezlegată decât prin recurs la Scriptură și la creștinism. Constată că lumea, cosmosul, cerul și pământul nu au apărut din haos și la întâmplare, ci au fost create de Dumnezeu-Creatorul, într-o armonie perfectă și de o frumusețe desăvârșită, spre a fascina și bucura ochiul, inima și ființa cugetătoare, omul, care exclamă cu psalmistul: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!” (Psalmul 103, 25).

Iubiți fii duhovnicești,

Am deslușit, în cele de mai sus, câteva din momentele și tainele petrecute la Nașterea Pruncului Iisus în Betleemul Iudeii, așa cum ne-au fost transmise de Sfinții Evangheliști. Aceste momente au darul de a ne face părtași la tot ce s-a petrecut pe pământ, printre oameni, ca dar venit din Cer, de la Dumnezeu-Tatăl, un dar însoțit de imne, rugăciuni și doxologie, cântată astfel de oștirile îngerești: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).

După ce proorocii, inspirați de Duhul Sfânt, au profețit, cu sute de ani înainte „venirea în lume a Celui Drept”, la sute de ani după împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu, de Dumnezeu purtătorii Părinți ai Bisericii, inspirați de același Duh Sfânt și de Sfânta Scriptură, iată ce au glăsuit: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui Neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu Steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut Prunc Tânăr, Dumnezeu, Cel mai înainte de veci” (Condacul Nașterii, alcătuit de Sfântul Roman Melodul). Rare alcătuiri imnografice cuprind, în atât de puține cuvinte, Taina Întrupării Celui din veac – în veci, a Fiului Cel Veșnic al Tatălui, evocând fapte mai presus de fire și de cuprinderea și înțelegerea minții omenești. Doar credința, doar mintea și inima curățate de patimi, doar sufletul despătimit și izbăvit de întinăciunile omenești pot să se înalțe la o asemenea altitudine duhovnicească, de neatins altfel.

Imnograful-pictor și marele teolog Sfântul Cuvios Ioan Damaschin (676-749) deslușește astfel Taina Întrupării Domnului: „Domnul Iisus Hristos, născându-Se din Fecioara Maria, a răsărit ca o primăvară veselă întregii lumi și a reîntors-o la înnoire (…). Născându-Se din rătăcirea iernii și a frigului amăgirii, ne-a adus din nou la primăvara bucuriei, asumându-Și chipul nostru și înnoindu-l pe acesta, odată cu asumarea trupului Său” (Cuvânt la Nașterea Domnului).

În continuare, Sfântul Ioan Damaschin arată că, venind în lume, Hristos tuturor toate S-a făcut și a împlinit legea omenească: „El a primit să se scrie Maica Sa în condicile romanilor; ca aşa, pe noi, cei ce ne-am făcut de voie robi făpturilor, în dar să ne mântuiască, ca numele nostru în ceruri să se scrie şi robi adevăraţi ai Săi să ne facă. Ca prin scrierea aceasta să se facă arvună de bună rânduială a lumii. Pentru aceea şi El a dat voie stăpânirii romane să-L scrie şi pe Dânsul spre adeverirea şi întărirea legilor. Atunci legea împăratului stăpâneşte, când împăratul cel ce legiuieşte împlineşte şi el legea sa” (Cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin la Sărbătoarea Nașterii Domnului).

Cu câtă claritate explică Sfinții Părinți rațiunile divine pentru care s-au împlinit toate, așa cum se cuvine. Fiul lui Dumnezeu, Cel necuprins cu mintea și neatins de mâna omenească, a primit să Se coboare de pe tronul slavei Sale și să ia trup omenesc, trăind toată viața noastră, cu toate stările ei, de la naștere la mormânt. Deși S-a întrupat în chip suprafiresc, „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”, sub adumbrirea puterii Tatălui, totul după aceea părea să fie normal și firesc: Fecioara devine însărcinată; naște când sosește vremea nașterii (la nouă luni); Copilul este alăptat firesc, este înfășat în scutece modeste; crește firesc, în lumina, bucuria și dragostea  mamei Sale, fiind supus și ascultător: „Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 40); Apoi primește botezul lui Ioan, conform Legii Vechi, la 30 de ani; propovăduiește Evanghelia și face minuni nenumărate, care Îi arătau puterea și dumnezeirea, Apostolii mărturisind credința lor: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16).

În intimitate, în fața apostolilor, Și-a arătat umanitatea: a flămânzit, I-a fost sete, a fost plin de bucurie pentru succesul lor în prima misiune de probă, a plâns în mai multe rânduri, a fost trist, a fost mâhnit și de puține ori mânios, a iubit în chip divino-uman, a zâmbit – nimeni însă nu L-a văzut râzând – a suferit, a pătimit, S-a răstignit și, în cele din urmă, a murit pe cruce. Totul făcea parte din viața obișnuită și aparent firească. De abia cu Învierea cea de a treia zi va reintra în Slava Sa dumnezeiască, pe care a avut-o la Tatăl mai înainte de a fi lumea.

Iată cum tâlcuiește Sfântul Cuvios Ioan Damaschin asumarea chipului celui căzut și a trupului omenesc: „Într-o peşteră mică a primit a Se naşte Stăpânul, Cel ce nicăieri nu este încăput şi Care are scaun cerul, şi pământul aşternut picioarelor. Ca pe omul cel căzut în mare cădere şi care s-a făcut peşteră tâlharilor, prin schimbarea chipului, prin lucrarea cea dumnezeiască să-l îmbrace în podoaba cea mai strălucită a frumuseţii de a doua oară” (Cuvânt la Sfânta Sărbătoare a Nașterii Domnului).

Sfinții Evangheliști și Sfinții Părinți sunt învățătorii și luminătorii noștri, pentru că ei au fost de Duhul inspirați și de Dumnezeu luminați și au primit, prin Revelație, darurile credinței mântuitoare, pe care ne-au transmis-o nouă ca moștenire unică și normativă pentru mântuire.

Dreptcredincioși creștini,

Pogorârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ și Nașterea din Fecioară au fost însoțite de oaste cerească, îngerească. Un cor nesfârșit de îngeri a cântat pentru prima dată imnul-rugăciune: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Din acel moment, îngerii au început să se roage cu oamenii Dumnezeului Cerului și al pământului, slăvindu-L și cerându-I pacea care vine de Sus.

Hristos Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lumea tulburată de asuprire, de nedreptate, de război și de ură, ca „Domn al Păcii, Tată al îndurărilor”, cum prevestiseră proorocii: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a născut nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și Se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5).

Dacă îngerii, la Nașterea lui Hristos, s-au rugat pentru pacea lumii, războiul, însă, a pornit îndată în lumea tulburată. La aflarea că „S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii” (Matei 2, 1), Irod cel tulburat și întunecat a pornit cumplită moarte împotriva celor mai nevinovate ființe – copiii, îngeri întrupați, veniți pe pământ din cerul lui Dumnezeu. Iată cum relatează acest moment Sfântul Evanghelist Matei: „Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi” (Matei 2, 16).

Așadar, Tatăl Îl trimite în lume pe Fiul Său ca „Domn al păcii”. Lumea însă Îl primește cu indiferență, ostilitate, răutate, și pornește război împotriva Lui, arătând astfel că este sub inspirație demonică și că nu dorește și nu așteaptă pace și armonie nici cu Dumnezeu, nici cu semenii, ci doar război și ură. Irod cel crud și criminal lasă părinții fără copii și poporul și țara fără viitor, smulgând din brațele mamelor pruncii care asigurau generația următoare și, deci, vigoarea neamului ales.

Era de două ori criminal Irod. Întâi, pur și simplu, pentru că ucide. Apoi, pentru că își ucide propriii lui supuși și frați, ducând astfel un război fratricid, cum se întâmplă și astăzi în lume. Având în vedere amploarea tragediei petrecute în Betleem și a tuturor crimelor pe care le-a săvârșit Irod, ucigându-și propriii fii de teamă să nu-i ia tronul, el poate fi considerat un monstru întunecat și vărsător de sânge.

Ca atunci, și acum, Irod cel criminal și ucigător de vieți este printre noi. Vegheați, iubiți părinți și iubite mame, ca viața și sănătatea sufletească a pruncilor voștri să nu fie pândite de moarte! Să nu fie suprimate de Irodul zilelor noastre, care încearcă să smulgă de la sânul mamei, din căldura și siguranța familiei și din iubirea și binecuvântarea Bisericii – Mama noastră spirituală – fragedele vlăstare, spre a le arunca în întuneric și a le duce pe calea morții. Irodul zilelor noastre, diavolul, se luptă să fure fiii și fiicele neamului, să le cucerească inimile și să le răpească sufletele, spre a le arunca în moartea care se ascunde sub ispitele, fascinația, jocul de lumini, plăcerile vinovate, orbirea idolatră a consumului de distracții, substanțe și lucruri ucigătoare și pierzătoare de libertăți și chiar de vieți. Satana este ispititor, este fascinant, este strălucitor, fermecător; el nu mai are figură hidoasă, ca pe vremea Sfinților Părinți, ci este luciferic, „prinț al lumii”, este sclipitor și oferă totul. Cere, în schimb, sufletul vostru și al copiilor voștri... Așadar: „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Stați aproape de Biserica în care ați fost botezați voi și au fost botezați copiii voștri și unde ei vor crește frumos, în libertate, normalitate, demnitate și credință, pentru că ei sunt ai voștri, dar sunt și ai Țării și ai Bisericii, și viitorul Neamului nostru.

Școala, în aceste vremuri, redevine o instituție ideologizată, precum în vremea comunismului, pe care noi, cei mai în vârstă, l-am trăit altfel. Acesta, de acum, este mult mai perfid, periculos și agresiv decât comunismul de stil vechi. Se lucrează, pas cu pas, la reguli și legi ce introduc, subtil, ideologiile progresiste, neomarxiste și globaliste, spre a ne alinia la proiectul noii lumi globale, care consideră culturile naționale – pe cele creștine, mai ales – o piedică în calea nivelării și a relativizării, a diversității, a egalității de gen, a transgenderismului și a transumanismului. Valorile care au creat și consacrat Europa, ca fiind cel mai evoluat, civilizat și civilizator continent, tocmai prin promovarea preceptelor Evangheliei lui Hristos, se doresc resetate și înlocuite prin mișcarea globală „Cancel Culture”, adică prin cultura anulării. Totul, ar dori ideologii acestui curent, să fie anulat, aruncat la coșul de reziduuri al istoriei și înlocuit cu nebunia lumii fără minte și fără Dumnezeu, fără familia firească, fără Biserică, fără Țară, fără Neam, fără rădăcini, fără cultura creștină și credința străbună, care sunt pilonii identitari ai oricărui popor civilizat. Ideologiile sunt demonice, întotdeauna.

Singurele instituții care pot lupta împotriva acestor ideologii dezumanizante sunt Familia – în general, și familia creștină în special – și Biserica lui Hristos, care promovează libertatea, normalitatea, valoarea eternă a persoanei umane și a familiei naturale, așa cum a fost ea creată de Dumnezeu, din bărbat și femeie, care aduc pe lume fii și fiice, pentru perpetuarea neamului omenesc.

Așadar, să nu deznădăjduim nici o clipă. Dumnezeu lucrează. El a vegheat și veghează ca planul Său să fie dus întotdeauna până la capăt. Dumnezeu a purtat de grijă, prin înger, Pruncului Iisus, așezat pe brațele Preasfintei Fecioare Maria și sub ocrotirea bătrânului Iosif. Lucrarea de răscumpărare și mântuire a oamenilor trebuia împlinită și Hristos, Fiul Cel veșnic al Tatălui, a venit în lume „Să se nască/ Și să crească/ Să ne mântuiască”.

La începutul activității Sale dumnezeiești, după ce și-a ales cei doisprezece Apostoli, Mântuitorul Hristos, în Predica de pe munte, i-a învățat că Dumnezeu este Tatăl nostru Cel din ceruri: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).

Și pentru că titlul cuvântului nostru pastoral, trimis clerului și poporului dreptcredincios în acest an, tocmai acest lucru îl sugerează, cunoaștem bine cu toții că rugăciunea unică rostită de către toți creștinii de pe pământ, pe care o învățăm din fragedă pruncie, este rugăciunea „Tatăl nostru”. Sfântă și dumnezeiască rugăciune!... Fiul lui Dumnezeu Se roagă Tatălui pentru noi și împreună cu noi. A străbătut cerurile și a venit în lume să ne mântuiască și să ne readucă la Tatăl, dar, înainte de a ajunge din nou la Tatăl, ne-a arătat „Calea, Adevărul și Viața”; ne-a învățat cum să ne rugăm, cum să priveghem, cum să călătorim prin această viață și cum să ne mântuim. El le-a spus Apostolilor: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41). Ne-a arătat când, unde și pentru ce să ne rugăm. Hristos S-a rugat împreună cu poporul în Sinagogă, adică în locul de rugăciune al iudeilor; apoi S-a rugat în comuniune cu Apostolii și, adesea, în momentele grele, S-a rugat în singurătate sau isihie, în liniștea muntelui. Și de mai multe ori a ridicat, când Se ruga, ochii spre Cer, mulțumindu-I Tatălui Său și Tatălui nostru.

Ne-a mai învățat că El este Păstorul Cel bun, care Își pune viața pentru prietenii Săi. Că aceasta este suprema dragoste și că, așa precum ne-a iubit El, se cuvine să fie și între noi iubire nefățarnică, mângâietoare și vindecătoare de inimi și de suflete. Și da! Ne-a avertizat că neamul de demoni, ispite, capcane, plăceri, căderi, trădări, lepădări, nu poate fi biruit decât cu rugăciune și cu post. Ne-a învățat să stăm drepți, fără clintire, în fața tuturor furtunilor și primejdiilor și chiar și în fața morții. Ne-a spus să nu ne temem, pentru că El este cu noi: „Bucurați-vă și nu vă temeți…!” (Matei 28, 9-10), căci, iată, „Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), moartea și iadul, și „cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).

Iubiți frați și surori întru Hristos Domnul,

În anul pe care îl încheiem am fost mereu împreună – ierarhi, cler, monahi și popor dreptcredincios –, în duminici și sărbători, la zile sfinte și evenimente bisericești importante, Dumnezeu redându-ne libertatea și normalitatea care ne-au fost grav afectate și furate de vrăjmașul libertății și al credinței noastre, pe parcursul anului 2021.

Acest dar, venit de la Dumnezeu-Dăruitorul, de la Care vine toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit, a fost un răspuns la rugăciunile noastre pline de credință și nădejde, rugăciuni pe care le-am înălțat mereu.

Anul 2022 a fost Anul Omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinilor și Anul comemorativ al Sfinților isihaști.

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă și părinții sinodali ne-au dăruit un an întreg de rugăciune cu evlavie sfântă. Am urmat, deci, cu sfințenie, porunca Mântuitorului, de a priveghea și a ne ruga, precum și îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tesaloniceni 5, 17-18).

Totodată, am unit rugăciunea cu fapta bună. Căci, iată, a fost nevoie să întrupăm credința și dragostea noastră în fapte atunci când, la începutul anului și pe tot parcursul lui, ne-am asumat responsabilitatea primirii fraților noștri ucraineni, refugiați din calea războiului fratricid, ce se poartă în vecinătatea noastră între Rusia și Ucraina. Zeci de mii de refugiați, mame cu copii în brațe și cu ochii plini de lacrimi, au primit ajutor în hrană, medicamente, îmbrăcăminte, găzduire, îndrumare și dragoste creștină; multă dragoste creștină, încât Biserica noastră Ortodoxă, care a fost din prima zi în zonele pe unde treceau refugiații – Sighet, Siret, Isaccea –, a arătat omenia, noblețea, fraternitatea și ospitalitatea poporului român, care nici el nu o duce foarte bine din punct de vedere material.

Dar pentru că suferința și cei în suferință presupun să renunțăm la ceva ce este al nostru și să i-l oferim celui ce are mai multă nevoie, am făcut acest lucru, iar România a fost lăudată în Europa și-n lume pentru felul în care s-a comportat și a acționat în toată această perioadă, deși a rămas cu atât. Nu a fost răsplătită lucrarea României prin intrarea ei în spațiul comunitar Schengen, așa cum de drept și de fapt merita Poporul Român, care se comportă atât de civilizat, nobil și demn acolo unde trăiesc românii, în toate țările europene, contribuind la sporirea economiei și bogăției acestora. Condamnabil gest din partea fraților europeni.

Eu, însă, Vă mulțumesc în numele lui Hristos – Care a fost și El pribeag, trecând granița în Egipt, din calea lui Irod –, precum și în numele zecilor de mii de mame, copii și bătrâni care ne-au bătut la poarta inimii și au găsit-o deschisă, prin responsabilii Sectorului Social-Filantropic, prin păstorii de suflete, prin voluntarii harnici și neobosiți și prin credincioșii săritori și darnici. Astfel, am unit rugăciunea noastră de anul acesta cu faptele bune, și așa ne dorește Dumnezeu.

Fiți fericiți și convinși că, primindu-i pe străini, L-am primit pe Hristos, Care Se identifică cu toți cei în suferință!

Inspirat, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul care urmează, 2023, să fie consacrat bătrânilor înțelepți ai națiunii noastre, cei care, fiecare în parte, sunt istorie vie și „tezaur uman viu”. Va fi declarat, așadar, „Anul Omagial al persoanelor vârstnice”, cărora le datorăm comoara pe care o avem: Țara, Neamul și Biserica.

Vă îndemnăm, dragii mei, pe toți – tineri creștini, frumoși, valoroși și credincioși; părinți responsabili și luptători pentru o viață demnă și nobilă; și bătrâni încărcați de ani, dar și de povești minunate și vieți curate –, să păstrați „colindul sfânt și bun” și să colindați așa cum aţi făcut-o din moși-strămoși, în Maramureş și Sătmar, în cete - cete, în așa fel încât cerul și pământul să fie împreună, după cum glăsuiește colindul: „Cerul și pământul / În cântări răsună; / Îngeri și oameni / Cântă împreună”.

Îmbrățișându-Vă cu părintească dragoste întru Hristos – Domnul, Cel născut în peștera din Betleem, Vă dorim Sfinte Sărbători creștine, binecuvântate, luminate, adevărate și îmbelșugate, pe care să le petreceți în pace, liniște și bucurie, mulțumind lui Dumnezeu în fiecare zi pentru tot ce a făcut pentru noi și pentru a noastră mântuire și pentru toate darurile pe care le revarsă asupra noastră neîncetat, în fiecare zi! Amin!

Al vostru, al tuturor, cu iubire părintească, împreună cu voi în rugăciune,

pentru voi rugător și din nou colindător cu voi, de Nașterea lui Hristos a anului 2022,

an binecuvântat de Dumnezeu cu pace peste Țara noastră România, „Grădina Maicii Domnului”,

† IUSTIN

Episcopul ortodox român al Maramureşului şi Sătmarului