† SILUAN

Prin mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,

Preacuviosului Cin Monahal, Preacucernicului Cler și Dreptslăvitorilor Credincioși din cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei,

Har, pace și bucurie, de la iubitorul de oameni Dumnezeu, iar de la noi, părintești binecuvântări.

Iubiți frați și surori întru Hristos Cel născut în ieslea Vithleemului,

Vremurile tulburi și apăsătoare, în care ne este dat să trăim, sunt brăzdate, astăzi, de raze de soare, menite să ne încălzească și să ne lumineze inimile și viața. Dar soarele ce strălucește astăzi nu e soarele de pe cer, ci Soarele dreptății, Hristos Dumnezeu și Mântuitorul nostru și al întregii lumi! El ni Se înfățișează, din nou, prin rânduiala Bisericii, pentru a ne aminti, încă o dată – nouă și întregii lumi –, că nu suntem singuri în greutățile ce ne-au cuprins și ce par a îngrijora pe toți oamenii. Iar când grijile ocupă prim-planul existenței noastre și ne iau în primire, încă de la trezire, și ne însoțesc până la ceasul nopții, există riscul să ne pierdem țelul vieții, să pierdem din vedere rostul pentru care ne aflăm pe această lume, să adormim, descurajați și istoviți, pe cale... De aceea, ni se potrivesc, și nouă, cuvintele adresate de Sfântul Apostol Pavel creștinilor contemporani cu el, de la Roma:

Știți în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte. (Rom. 13, 11-14).

Dumnezeul nostru a binevoit a Se pogorî la noi și a Se înomeni tocmai pentru a ne redeschide calea, închisă prin căderea lui Adam, spre a ne uni cu El și spre a ne îndumnezei. Ba mai mult, Hristos Domnul – Noul Adam – a împlinit, până la capăt, ceea ce vechiul Adam a întrerupt, și a unit întru Sine Dumnezeirea și Umanitatea, fără ca ele să fie împărțite sau despărțite, fără să fie amestecate sau schimbate în vreun fel. Această împlinire ne este adusă de Domnul și ne este pusă înainte, spre a ne-o însuși, spre a o face a noastră, prin Botez. Astfel, câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat (cf. Gal. 3, 27). Adică ne împărtășim din plinătatea Lui (cf. In. 1, 16), din viața și din harul Lui, primind în noi trăsăturile Lui, până ce Hristos va lua chip în noi (Gal. 4, 19). De aceea, ne îndeamnă, din nou, glasul apostolului, zicând:

Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru iubire, care este legătura desăvârşirii(Col. 3, 12-14).

Toate cele spuse mai sus nu sunt altceva decât trăsăturile lui Hristos, la care El vrea să-l facă părtaș pe tot omul care vine în lume (cf. In. 1, 9).

Realitatea ce ne înconjoară, precum și experiența sfinților noștri înaintași, ce au bătătorit calea desăvârșirii până la capăt, ne arată că îmbrăcarea în Hristos nu se poate împlini în noi, fără să trecem, concomitent, și printr-o „dezbrăcare”. E vorba de dezbrăcarea de viețuirea noastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare (cf. Efes. 4, 22); dezbrăcarea de urâciosul obicei de a judeca, cu orice ocazie, pe oricine, „de la vlădică până la opincă”, uitând că Domnul ne spune: cu judecata cu care judecați, veți fi judecați (Mt. 7, 1-2);dezbrăcarea de desfrânare, de necurăție, de patimă, de pofta cea rea și de lăcomie, care este închinare la idoli (cf. Col. 3, 5); dezbrăcarea de mânie, de iuțime, de răutate, de defăimare, de cuvântul de rușine din gura noastră (cf. Col. 3, 8). Această „dezbrăcare” presupune să lepădăm minciuna, să grăim adevărul, fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare (cf. Efes. 4, 25); să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară (Evr. 12, 1); să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie (Tit, 2, 12); presupune să ne curăţim de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia, în frica lui Dumnezeu (2 Cor 7, 1). Nimănui cu nimic să nu fim datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea (cf. Rom. 13, 8).

Aceste principii, aparent negative, nu sunt altceva decât prelungirea „lepădărilor”, la care nașii noștri, în numele nostru, au subscris, atunci când ne-am botezat. Căci și apostolul zice:cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24).Dar acestor lepădări li se adaugă toată fapta cea bună, plăcută lui Dumnezeu. Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi. Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi (Gal. 6, 9-10).

A „face binele către toți” constituie, de fapt, calea de ieșire din impasul ce se profilează la orizontul existenței noastre și care ne înfricoșează cu tot felul de griji și de temeri, de previziuni sumbre și aducătoare de neliniște. Așadar, facerea de bine şi întrajutorarea să nu le dăm uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu(cf. Evr.13, 16). Și tot apostolul ne întărește în această direcție sănătoasă și ne îndeamnă, zicând: Rămâneţi întru dragostea frăţească. Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă aminte de cei ce îndură rele, întrucât şi voi sunteţi în trup. Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. (...) Feriţi-vă de iubirea de argint şi îndestulaţi-vă cu cele ce aveţi, căci Însuşi Dumnezeu a zis: ”Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evr. 13, 1; 3-5).

Atunci când ne călăuzim după aceste principii, nu ne mai lăsăm copleșiți de griji și de neliniști, precum omul ce trăiește fără Dumnezeu, ci ne aflăm sub paza și călăuzirea ce vin prin har și nu ne mai pierdem țelul – Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui (cf. Mt. 6, 33).

Să nu reducem, așadar, rostul venirii în lume a Mântuitorului doar la a ne da pricină să sărbătorim, cu mâncări și băuturi, și să facem – și să ne facem – cadouri, ca să nu dăm prilej, celor care nu au credință, să ne spună, după cuvântul apostolului: zadarnică este propovăduirea voastră, zadarnică este şi credinţa voastră (1 Cor. 15, 14).

Să ne deschidem inima, cu încredere și cu DRAG, față de Hristos-Pruncul Care își întinde mânuțele gingașe și ne privește cu nevinovăție, pentru a ne câștiga încrederea și pentru a ne determina să ne reînnoim raportarea față de El. Să lepădăm formalismele și să-L îndrăgim, din inimă, pe Dumnezeu-Omul, ce vine la noi cu iubire și blândețe, pentru a repune raportul dintre El și mine pe temelia cea dintâi – IUBIREA. Domnul, Care este Iubire (cf. 1 In. 4, 8), se raportează la mine cu iubire. De aceea, chiar El mă învață și, totodată, îmi revelează ce Îl bucură și cum I se pare firesc ca eu să mă raportez la el, spunându-mi: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta (Mc. 12, 30).

Cel care îmi cere să-L iubesc mă iubește, El, mai întâi. Iubirea pe care eu I-o arăt nu este decât răspunsul meu la ceea ce El împlinește deja. Iar lepădările și strădania de a face binele, amintite mai sus, sunt primele forme prin care eu am posibilitatea să-mi manifest iubirea față de Dumnezeu, Care mă iubește. Căci zice Domnul: Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte (In. 14, 21). Aceasta este iubirea: să umblăm după poruncile Domnului; aceasta este porunca –  precum aţi auzit dintru început: să umblaţi întru iubire (2 In. 1, 6). Și adaugă: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el (In. 14, 23).

Aceasta e taina iubirii: Cel care iubește începe să trăiască în cel iubit! Adică Dumnezeu, Care ne iubește, ne face părtași la iubirea Lui și Se face părtaș la iubirea noastră. Acest lucru se întâmplă, în chip și mai deplin, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui: Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu – zice Domnul – rămâne întru Mine şi Eu întru el (In. 6, 56). De aceea, Dumnezeu-Iubirea nu este vrednic de alt răspuns și de altă atitudine, din partea noastră, decât de iubire!

Să nu mai vătămăm, așadar, Iubirea Dumnezeului nostru, prin rostirea grăbită și fușerită, a cuvintelor pe care I le adresăm când – zicem noi – ne rugăm! Să nu mai „mâzgălim” pe piepturile noastre semnul Crucii, ce însemnează chipul răstignirii Sale, din Iubire pentru noi! Să nu mai facem și „altceva”, atunci când împlinim slujirea clericală și stăm înaintea altarului Domnului nostru „ca înaintea scaunului Său de judecată”! Să nu mai cântăm, cu gândul împrăștiat, căutând la slava cea deșartă sau la „alte deșertăciuni lumești”! Să ne rugăm, să postim, să cerem și să dăm iertare, din drag față de Domnul! Să facem milostenie, să ne pocăim de păcate, să mergem la Sfânta Liturghie și să ne împărtășim, din drag față de Domnul! Nu din datorie, nu din interes, nu formal, ci din drag față de Domnul! Ca să nu se mai tânguie Domnul, și pentru noi, așa cum o făcea prin gura prorocului Isaia, zicând: Se apropie de mine poporul acesta cu gura sa, şi cu buzele sale mă cinsteşte, dar inima lor departe este de Mine(Is. 29, 13).

Dar Iubirea Dumnezeului nostru se poate vătăma și prin nepăzirea poruncii sale de a ne iubi aproapele, ca pe noi înșine (cf. Mc. 12, 31). Orice formă de vătămare pe care o aducem aproapelui nostru înseamnă o vătămare a Iubirii lui Dumnezeu, dat fiind că El Însuși ne spune: întrucât aţi făcut – bine sau rău – unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Mt. 25, 40). Și vătămarea celor „pre mici” începe, uneori, încă din pântecele mamelor lor, dacă tații lor nu le lasă să-și ducă în pace sarcina sau dacă se comportă (verbal sau gestual) cu necuviință, agresivitate sau violență. Să înceteze, așadar, orice vătămare adusă mugurilor ce s-au ivit în pântece de mamă, nu numai pe perioada formării lor, ci și după, atât în frageda lor copilărie, precum și după ce devin adulți!

Să nu mai grăiască vorbe urâte sau jignitoare, nici soții între ei, nici părinții față de copii și nici copiii față de părinți! Iar dacă ești soț (și tată) care ai privilegiul, prin „punerea mâinilor”, de a chema Duhul Sfânt peste pâine și vin, ca ele să se prefacă în „Hrana a toată lumea”, atunci, cu atât mai mult, să nu mai iasă de pe buzele tale vreun cuvânt jignitor sau murdar, față de soție sau copii, sau vreo glumă necuviincioasă, care să vatăme conștiința confraților tăi sau a celor pe care-i păstorești! De pe buzele ce cheamă Numele Domnului, nu se cuvine să iasă decât cuvinte frumoase, plăcute și ziditoare de suflet, după îndemnul apostolului: Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti (Ef. 5, 19).

Blestemul să se stingă de pe buzele și din mintea celui care iubește pe Domnul și pretinde că-și iubește aproapele! Să ne învățăm să binecuvântăm! Soții să se binecuvinteze între ei, părinții să-și binecuvinteze copiii și, cu toții, să binecuvântăm, în toată vremea, cu o gură și o inimă,pe Domnul, după cum ne învață psalmul: Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea (Ps. 33, 1). Să binecuvântăm pe toată lumea, că așa se cuvine celor care iubesc pe Dumnezeu și pe aproapele, și care doresc să împlinească porunca de a-i iubi chiar și pe vrăjmașii lor (cf. Mt. 5, 44)! Să luăm aminte la îndemnurile Scripturii: Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea (1 Pt. 3, 9). Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi (Rom. 12, 14). Binecuvântați pe cei ce vă blestemă (Mt. 5, 44).Căci binecuvântarea este antidotul blestemului!

Privirea noastră să se păzească, și ea, de a mai vătăma pe aproapele sau de a se vătăma de el, de a-l mai ispiti sau de a se ispiti de el. Să zăbovim, mai adesea, cu privirea, pe icoane – a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a Domnului sau a Sfinților – decât pe ecranul televizorului sau al telefonului și pe imaginile ispititoare, ce ni se înfățișează la tot pasul. Sus să avem inimile! Sus să avem gândul și dorirea! Sus să avem nădejdea și așteptările! Să le avem către Domnul, Cel de oameni Iubitor! Să împuținăm răul și să înmulțim binele!

Fie ca toți să ne bucurăm, astăzi, la acest Praznic luminos! Să slăvim și să lăudăm Iubirea Care S-a pogorât din Cer, ca să ne umple inimile și viața de pace, de nădejde și de fericirea aceea pe care o caută și o dorește inima noastră, din străfundul ei, încă de la ivirea noastră pe această lume!

Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi; auziţi până la marginile pământului, cei puternici plecaţi-vă, (...), căci cu noi este Dumnezeu. (Is. 8, 9-10).

Cu gând de împreună-pătimire pentru tot sufletul care se află în suferință și încercare, dimpreună cu doriri de pace și bucurie, și cu părintească îmbrățișare și binecuvântare vouă, tuturor, al vostru părinte întru Hristos,

† Episcopul Siluan

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei