† Veniamin

prin harul lui Dumnezeu

Episcopul Basarabiei de Sud

Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Episcopiei Basarabiei de Sud[1]

Har, pace şi bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi arhierești binecuvântări!

„Și îmi veți fi mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului!” (Faptele Apostolilor  1,8).

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi, iubiţi credincioşi şi credincioase,

Hristos a înviat!

În atmosfera luminoasă a Sărbătorii Învierii Domnului din acest an ne întâlnim din nou în rugăciune în comunitățile noastre, mulțumind Părintelui Îndurărilor că ne-a ajutat să trecem cu pace și bucurie perioada Postului Mare și a Săptămânii Pătimirilor, că ne-a arătat mila și harul Său tămăduitor prin Sfintele Taine, vindecând patimile noastre sufletești și trupești, dându-ne prin gura duhovnicilor și a slujitorilor sfintelor altare cuvânt de folos și ziditor de suflete, dar mai ales că ne-a dat înțelepciune să rămânem statornici în credință în toate încercările și ispitele pe care le-a avut fiecare în acest urcuș duhovnicesc, spre Înviere.

Această zi sfântă ne cheamă să ne bucurăm cu femeile mironosițe și cu apostolii, dar și cu toți cei care au fost martori ai Învierii Domnului și care au predicat Evanghelia până la marginile pământului (Fapte 1,8), păstrând credința nealterată de-a lungul secolelor. Urmașii apostolilor, inspirați de Duhul Sfânt, ne-au descoperit înțelesurile tainice ale scripturilor arătându-ne sensul existenței lumii, dar și al omului, creat de Dumnezeu pentru a fi în comuniune și a se desăvârși duhovnicește prin împărtășirea din roadele jertfei lui Hristos, care S-a făcut om ca pe noi oamenii să ne facă asemenea lui Dumnezeu.

Pentru împlinirea acestui ideal, Domnul nostru Iisus Hristos a ales doisprezece ucenici, pe care I-a chemat să urmeze Lui și să devină pescari de oameni (Matei 4,19). Evangheliile consemnează alegerea apostolilor ca fiind un act fundamental al iconomiei lucrării mântuitoare pe care aveau să o îndeplinească apostolii, spunând: „Și a chemat la Sine pe cei pe care i-a voit și au venit la El. Și a rânduit doisprezece, ca să fie cu El și să-i trimită să propovăduiască” (Marcu 3, 13-14). Aceștia, formați duhovnicește în preajma lui Iisus, după ce s-au bucurat să fie părtași la faptele minunate și vindecările pe care le-a făcut în timpul activității Sale mesianice, l-au mărturisit ca fiind: Hristosul Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16). Cu toate acestea, deși au fost martori ai minunilor și părtași la descoperirea tainelor Împărăției lui Dumnezeu, înțelegerea deplină a lucrării lui Hristos a rămas limitată până la evenimentele Pătimirilor și ale Învierii, neputând cuprinde pe deplin sensul jertfei Sale (cf. Matei 16, 21). Acest lucru îl vedem din atitudinea mulțimii care îl dorea rege al acestei lumi (Ioan 6, 14-15), dar mai ales din solicitarea celor doi ucenici ca să fie unul de-a dreapta și de-a stânga în Împărăția Sa (Matei 20, 21). Evenimentele care au urmat după intrarea Sa triumfală în Ierusalim, Cina cea de Taină, dar mai ales trădarea și vinderea Sa,  judecarea și condamnarea la moarte prin răstignire au produs frică și dezorientare în rândul ucenicilor, aceștia ascunzându-se de frica iudeilor, după cum consemnează Evanghelistul Ioan: „Ușile fiind încuiate, unde erau ucenicii adunați, de frica iudeilor” (Ioan 20, 19). După trecerea Sâmbetei femeile mironosițe s-au arătat mai curajoase, ele au mers la mormânt în prima zi a săptămânii ca să ungă trupul Domnului (Ioan 20). Această stare a apostolilor reflectă fragilitatea credinței lor înainte de întâlnirea lor cu Domnul Hristos înviat din morți (Ioan 20,20,26).

Întâlnirea cu Hristos Cel înviat constituie punctul de cotitură în devenirea lor ca martori ai învierii până la marginile lumii. Ei s-au bucurat să-L vadă pe Domnul Hristos, care le-a spus: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 21-23).

Relatările evanghelice, Faptele Apostolilor și Scrierile Sfântului Apostol Pavel relatează cele 10 arătări ale Domnului după Înviere, prin care ucenicii sunt încredințați de realitatea acesteia: „Cărora li S-a înfățișat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe dovezi, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile și vorbind cele despre Împărăția lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 1, 3).

Această mărturie apostolică nu este una izolată, ci constituie temelia Bisericii și a credinței creștine. Sfântul Apostol Pavel subliniază caracterul istoric al Învierii, arătând că Hristos „S-a arătat lui Petru, apoi celor doisprezece; după aceea S-a arătat la peste cinci sute de frați deodată” (1 Corinteni 15, 5-6), accentuând astfel dimensiunea obiectivă și verificabilă a acestui eveniment.

Domnul Hristos nu doar confirmă realitatea Învierii Sale, ci le încredințează și misiunea universală la care au fost chemați, trimițându-i să predice Evanghelia la toată făptura: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile... Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Totodată îi asigură că nu sunt singuri în misiunea lor și că El va fie cu ei: iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 19-20).

Transformarea ucenicilor se desăvârșește prin Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime, moment în care aceștia devin propovăduitori ai Învierii, plini de curaj, capabili să înfrunte orice primejdie, mărturisind cu autoritate în fața tuturor, așa cum vedem din predica Sfântului Apostol Petru, care mărturisește înaintea mulțimilor: „Pe acest Iisus L-a înviat Dumnezeu, Căruia noi toți suntem martori” (Faptele Apostolilor 2, 32).

În tradiția patristică, această transformare a ucenicilor este interpretată ca dovada cea mai puternică a realității Învierii, în pofida încercărilor făcute de cărturari și de bătrânii poporului de a ascunde adevărul învierii și coruperea cu bani a martorilor (Matei 28, 12-15). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că frica ucenicilor s-a preschimbat în îndrăzneală, iar slăbiciunea lor în putere, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla dacă Hristos nu ar fi înviat cu adevărat[2]. De asemenea, Sfântul Chiril al Ierusalimului subliniază că Apostolii nu ar fi primit să moară pentru o minciună, ci au mărturisit până la capăt adevărul Învierii[3]. Din cele prezentate mai sus, constatăm că ucenicii lui Hristos devin mărturisitorii autentici ai Învierii, iar mărturia lor, întărită de Duhul Sfânt și confirmată prin jertfa vieții, constituie fundamentul credinței creștine și începutul lucrării misionare a Bisericii în lume.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos constituie centrul și fundamentul credinței creștine, ea nu este doar o confirmare a dumnezeirii lui Hristos, ci și începutul unei noi realități ontologice pentru întreaga umanitate, făcându-l pe Sfântul Apostol Pavel să afirme: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (1 Corinteni 15, 14), subliniind caracterul esențial al Învierii pentru existența însăși a creștinismului.

Din perspectivă doctrinară, Învierea nu trebuie înțeleasă ca o simplă revenire la viața biologică, asemenea învierilor săvârșite de Mântuitorul Hristos asupra altor persoane (fiul văduvei din Nain, cf. Luca 7, 11-16, fiica lui Iair, cf Matei 9, 18-26 și învierea lui Lazăr, cf. Ioan 11, 1-46), ci ca o transfigurare a firii umane și ca intrare într-un mod de existență nestricăcios și veșnic, prin îndumnezeirea firii umane și așezarea de-a dreapta Tatălui. Astfel, Mântuitorul Însuși Se descoperă ca fiind „Învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25), arătând că Învierea Sa devine izvorul vieții veșnice pentru toți cei care cred în El. Preafericitul Părinte Daniel arăta că „Învierea lui Hristos este alt mod de existență, necunoscut în lumea aceasta prezentă, și anume intrarea omului întreg, trup și suflet, în viața veșnică liberă de orice determinare...”[4].

Această realitate este aprofundată de teologia paulină, care vede în Hristos „începătura celor adormiți” (1 Corinteni 15, 20), pentru că în El toți vor învia, fiind primul rod al învierii noastre. Învierea lui Hristos nu este un eveniment izolat, ci are un caracter universal și eshatologic, anticipând învierea tuturor oamenilor la sfârșitul veacurilor: „Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (1 Corinteni 15, 22).

În același timp, Învierea lui Hristos inaugurează biruința definitivă asupra păcatului și a morții. Moartea, înțeleasă ca despărțire de Dumnezeu și consecință a păcatului, este înfrântă prin jertfa și Învierea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel proclamă triumful pascal exclamând: „Unde îți este, moarte, biruința? Unde îți este, moarte, boldul?” (1 Corinteni 15, 55). Învierea devine, așadar, temelia restaurării omului și a creației, după cum afirmă Sfântul Atanasie cel Mare spunând: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască” [5], iar Învierea este momentul în care această restaurare se manifestă în mod deplin, prin biruința asupra stricăciunii și a morții. La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur, în celebrul său Cuvânt pascal, proclamă: „Hristos a înviat și niciun mort nu mai este în mormânt!”[6], exprimând universalitatea și forța mântuitoare a Învierii.

De asemenea, Sfântul Grigorie de Nyssa interpretează Învierea ca o „recreare[7]” a firii umane, o restaurare a chipului lui Dumnezeu în om, afectat de păcat. Din această perspectivă, Învierea nu privește doar destinul individual al omului, ci are o dimensiune cosmică, vizând transfigurarea întregii creații.

Învierea nu este doar un eveniment trecut sau viitor, ci o realitate prezentă, la care credincioșii participă în mod direct prin împărtășirea Tainelor Bisericii și conlucrarea cu harul divin. Astfel, prin Botez, credinciosul participă simbolic și real la moartea și Învierea lui Hristos: „Câți în Hristos Iisus ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat … pentru că, precum Hristos a înviat din morți, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Romani 6, 3-4).

Sfânta Euharistie reprezintă, de asemenea, actualizarea permanentă a jertfei și Învierii lui Hristos, fiind izvor de viață veșnică și comuniune cu Dumnezeu. În acest sens, Învierea devine experiență vie, trăită în comuniunea eclezială, ea este temelia credinței creștine, izvorul mântuirii, începutul unei noi creații și garanția învierii universale. Prin Învierea Sa, Hristos nu doar că a biruit moartea, ci a deschis omului calea spre viața veșnică, chemându-l la comuniune cu Dumnezeu și la transfigurarea întregii sale existențe.

Dreptmăritori creștini!

Toți suntem chemați să actualizăm în propria viață roadele jertfei lui Hristos, devenind, la rândul nostru, mărturisitori ai lui Hristos Cel înviat. Această chemare își are temeiul în porunca Mântuitorului: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Mărturisirea nu se reduce la o afirmație verbală a credinței, ci presupune transfigurarea vieții, după chipul lui Adam cel Nou (I Corinteni 15, 45).

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Iar dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus…” (Coloseni 3, 1), subliniind că Învierea nu este doar un eveniment exterior, ci o realitate care trebuie interiorizată și trăită existențial. Creștinul este chemat la o „înviere lăuntrică”, la părăsirea păcatului și la dobândirea unei vieți noi în Hristos. Aceasta l-a determinat pe Sfântul Ioan Gură de Aur să afirme că adevărata cinstire a Învierii nu constă doar în participarea la sărbătoare, ci în schimbarea vieții: „Să nu cinstim doar cu cuvintele această zi, ci și cu faptele; să arătăm prin viața noastră că am înviat împreună cu Hristos”, doar așa mărturisirea devine inseparabilă de trăirea autentică a credinței.

În același sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază că omul este chemat să participe în mod liber la lucrarea lui Dumnezeu de sfințire a lumii prin conlucrarea cu harul divin izvorât din ființa persoanelor Sfintei Treimi[8]. Învierea lui Hristos devine, astfel, temeiul și puterea acestei transformări, dar realizarea ei concretă presupune efort personal, pocăință și asumarea vieții celei noi.

Totodată, din experiența Bisericii învățăm că învierea are caracter comunitar și misionar, fapt ce i-a determinat pe Sfinții Apostoli să împărtășească experiența întâlnirii cu Hristos Cel înviat, întregii lumi, chemându-ne și pe noi să fim martori ai învierii în familie, în societate și în întreaga comunitate, pentru că întreaga natură suferă din cauza acțiunilor umane, așteptând înfierea (Romani 8, 20-23).

Putem face acest lucru prin: cultivarea iubirii față de aproapele, ca expresie a prezenței lui Hristos în lume („Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei: dacă veți avea dragoste unii față de alții” – Ioan 13, 35); prin iertarea aproapelui și depășirea conflictelor și a dezbinărilor din societate, mai ales în vremurile noastre (I Petru 1,15); prin solidaritatea cu cei vulnerabili (bolnavi, vârstnici, săraci, copii sau persoane aflate în dificultate) sau aflați în suferință, după modelul iubirii jertfelnice a lui Hristos, care ne-a spus: întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25,40); dar și prin asumarea valorilor creștine în spațiul public (Matei 10,19). Astfel, trăirea credinței și mărturisirea Învierii într-o lume marcată de individualism, relativism și fără repere spirituale clare, devine un act de curaj și de fidelitate față de adevăr. Creștinul este chemat să fie „lumina lumii” și „sarea pământului” (Matei 5, 13-14), adică să ofere sens, direcție și echilibru unei societăți aflate adesea în criză de valori. Aceasta ne face să înțelegem că deși trăim în lume, viața noastră nu este limitată la această lume, ci își orientează existența către Împărăția lui Dumnezeu, având conștiința că viața prezentă este pregustare a vieții veșnice. Să primim, așadar, lumina Învierii nu doar ca pe o tradiție, ci ca pe o realitate vie, care ne transformă existența și ne face, asemenea Apostolilor, mărturisitori ai Învierii și vestitori ai adevărului.

Iubiți fii duhovnicești!

În lumina celor prezentate, se evidențiază faptul că Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu reprezintă doar un eveniment istoric singular, circumscris unui moment din trecut, ci constituie centrul viu și permanent al credinței creștine, izvorul mântuirii și fundamentul întregii existențe ecleziale. În același timp, Învierea devine nu doar un adevăr de credință, ci și garanția destinului ultim al omului, orientat către viața veșnică și comuniunea cu Dumnezeu.

Acest adevăr nu rămâne la nivel teoretic sau contemplativ, ci implică o responsabilitate concretă a fiecărui credincios de a deveni, la rândul său, martor al Învierii în lume. Noi creștinii suntem chemați să actualizăm în propria viață realitatea Învierii, printr-o existență transfigurată, întemeiată pe iubire, iertare, solidaritate și fidelitate față de valorile Evangheliei, căutând cele de sus și înnoirea lăuntrică permanentă, după cum ne învăța Sfântul Apostol Pavel: „Dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus” (Coloseni 3,1). Numai așa vom putea deveni, asemenea ucenicilor lui Hristos, mărturisitori ai Învierii și vestitori ai adevărului, dând sens și profunzime vieții noastre și mărturisind lumii întregi biruința vieții asupra morții.

În contextul lumii contemporane, marcată de provocări multiple – de la criza valorilor până la suferința și dezorientarea existențială – mesajul Învierii capătă o relevanță deosebită. El devine izvor de speranță, de sens și de reînnoire, oferind omului posibilitatea depășirii limitelor condiției sale și orientarea către o viață plină de lumină și comuniune. Să primim, așadar, cu bucurie și responsabilitate lumina Sfintelor Paști, nu doar ca pe o tradiție sau ca pe o celebrare anuală, ci ca pe o realitate vie, care ne transformă existența și ne cheamă la comuniune cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Sărbătoarea Învierii Domnului ne cheamă și în anul 2026 la solidaritate și unitate fraternă cu cei aflați în suferință și cu cei departe de locurile natale, îndemnându-ne la conlucrare pentru afirmarea valorilor credinței și a identității noastre românești, responsabilizându-ne pentru propria mântuire și armonia din lume. Ne cheamă să fim mesagerii păcii între oameni și să promovăm valorilor familiei creștine în lumea dezbinată în care trăim, pentru a face ca Împărăția lui Dumnezeu să vină în inimile lipsite de dragoste ale oamenilor afectați de necredință și sărăciți de cele spirituale. Ne cheamă să învățăm din experiența familiilor sfinte și a femeilor mironosițe, din experiența apostolilor care au devenit mărturisitori ai credinței până la marginile lumii, știind că Cel care a înviat din morți, înviază pe toți cei care cred în El și le dă viață veșnică (Ioan 11, 25-27).

În acest sens, atât familiile sfinte, cât și femeile mironosițe, mucenițe, mame și monahii pe care le cinstim în contextului Anului omagial și al Anului comemorativ 2026 în Patriarhia Română, sunt pentru noi modele de asumare a credinței în înviere, precum și de fidelitate față de Domnul Hristos. Chipurile luminoase ale celor 16 femei canonizate în anul 2025 și a căror proclamare se face în acest an sunt modele autentice, care au rodit bogat pentru Împărăția cerurilor în spațiul nostru românesc, demne de urmat pentru noi cei de azi, care ne-am secularizat viața, am redus relația cu Dumnezeu și bucuriile credinței la formele raționale posibile, uitând de sfințirea vieții și îndumnezeirea la care suntem chemați. Noi ne putem face părtași acestei stări prin rugăciune curată, prin inimă înfrântă și smerită, prin fapte de milostenie, dar mai ales prin  trăirea bucuriei învierii ca fii ai lui Dumnezeu după har atât în această zi Sfântă de Paști, cât în toată viața, știind că Domnul Hristos, biruitorul morții și al diavolului, este cu noi până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20). 

Biserica ne chemă: Să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem fraților și celor care ne urăsc pe noi; să iertăm pentru Înviere. Și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le.

Împărtășindu-vă arhiereasca binecuvântare, îl rog pe Mântuitorul Hristos, Domnul vieții, să vă dăruiască toate cele de folos împreună cu familiile Dumneavoastră, bucurându-vă în aceste zile de sărbătoare, de harul și iubirea milostivă a lui Dumnezeu și vă vestesc, cu dragoste salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul pururea rugător și de tot binele voitor, cu părintești binecuvântări,

† Veniamin

      Episcopul Basarabiei de Sud