Psalmul 140

Doamne, strigat-am către Tine auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele.

2. Un astfel de strigăt caută Dumnezeu care adună la un loc toată inima și care nu îl lasă pe cel ce cântă să se împrăștie și să se risipească. Și nu caută numai acest strigăt, ci să ne și rugăm Lui. Sunt mulți care stau în biserică și nu strigă către Dumnezeu, ci cu buzele strigă către El și fac să răsune numele Lui, dar inima nu simte nimic din cele ce rostesc cu buzele. Unul ca acesta nu strigă, deși pare că strigă; unul ca acesta nici nu se roagă lui Dumnezeu, deși pare că se roagă. Dar nu așa era Moise, ci striga și era auzit. De aceea a și auzit de la Dumnezeu: „Ce strigi către Mine?”[1] Dumnezeu i-a împlinit cele pe care le voia nu numai când striga, ci și când tăcea, Moise făcându-se pe sine vrednic de a fi ascultat. Dar  vrei să îi vezi și pe păcătoși rugându-se intens și strigând cu glas mare și împlinindu-li-se rugăciunile?

Vezi pe femeia cea păcătoasă care a strigat prin tăcere. Vezi pe vameș care a fost îndreptat numai prin rugăciune. Astfel a strigat și profetul, de aceea și zice: Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă și de aceea cere să fie auzit. Când strig către Tine. Vezi și altă virtute a rugăciunii. Căci nu cere să fie auzit pentru faptul că se roagă cu râvnă, ci pentru faptul că prezintă o asemenea rugăciune, încât este vrednică de neadormit ochiul acela. Care este acea rugăciune? Când cineva nu se roagă împotriva vrăjmașilor, când nu se roagă pentru bogăție și pentru averi, când nu se roagă pentru putere și slavă, nici pentru ceva dintre cele trecătoare, ci pentru cele veșnice și nemuritoare. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă”[2]. Când am strigat către Tine.

Vezi cum vrea ca și noi să Îl chemăm cu sârguință, cu râvnă? Căci mai ales atunci își întinde diavolul cursele. Fiindcă știe că rugăciunea este o armă puternică și chiar dacă suntem păcătoși și rușinați, totuși putem săvârși lucruri mari, dacă ne rugăm cu osârdie, după legile lui Dumnezeu. Atunci se străduiește să ne arunce în lenevire, să stârnească gânduri în cugetul nostru, încât să ne facă pe noi neroditori și să ne îndepărteze de rugăciune.

De aceea, știind acestea, trebuie să punem împotriva lui toată râvna noastră și niciodată să nu ne rugăm împotriva vrăjmașilor, ci să îi imităm pe apostoli. Căci și aceia pătimind mii de chinuri și apoi fiind aruncați în închisoare și înfruntând cel mai de pe urmă pericol, aflau scăpare la rugăciune și ziceau: „Caută spre amenințările lor”[3]. Și pe urmă? Nu ziceau oare: ucide-i pe ei, nimicește-i, ceea ce mulți spun, adeseori blestemând? Nicidecum. Dar ce spuneau? „Dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala”[4]. Cum și în ce fel? Ucigând pe uneltitori? Nimicindu-i și predându-i unei distrugeri complete? Nici așa. Dar cum? „Săvârșind semne și minuni prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus”[5].

Vezi rugăciunea plină de înțelepciune care, după atâtea chinuri, nu cere nici o pedeapsă împotriva dușmanilor? Dar așa erau apostolii, încă vii fiind. Dar Ștefan, care avea să fie smuls din viața aceasta, nu numai că nu a cerut nimic rău pentru ei, ci și pe cei care l-au bătut cu pietre se grăbește, prin rugăciune, să îi smulgă de sub pedeapsa păcatului aceluia și zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”[6]. Așadar, de ce iertare se vor învrednici, de care scuză cei ce se roagă împotriva vrăjmașilor? Cum să fie ascultată o asemenea rugăciune când este potrivnică legilor și poruncilor lui Dumnezeu? Nici să nu ne gândim la așa ceva.

Căci nu numai că nu trebuie să ne rugăm împotriva vrăjmașilor, ci să îndepărtăm din suflet și orice mânie împotriva lor. De aceea zice: „Vreau deci ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără șovăire”[7]. Adică, chiar dacă ai un dușman, stinge mânia și așa apropie-te de Stăpânul, nu numai cu gura să nu spui ceva împotriva lui, ci și sufletul curățește-l de venin. Dacă rugăciunea Ta va fi astfel și de vei chema cu râvnă pe Dumnezeu, chiar mai înainte de a sfârși rugăciunea vei fi auzit. Aceasta cere și psalmistul zicând: Ia aminte la glasul rugăciunii mele când strig către Tine.

Căci a lui Dumnezeu Însuși este făgăduința care spune: „Încă grăind Tu, Eu voi zice: Iată-Mă!”[8]. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta. Altă versiune: „Să fie rânduită rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Alta: „Să fie pregătită”. Ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară. Altă versiune: „darul de seară”. Altă versiune: „punere înainte de seară”. Ce vrea să ne învețe pe noi profetul vorbind despre jertfa de seară? Erau două altare în vechime, unul făcut din bronz, celălalt de aur. Primul era comun întregului popor, stând înaintea preoților a tot poporul, primind mulțimea jertfelor, iar celălalt, așezat în cele de nepătruns, era separat, fiind în spatele catapetesmei.

Dar ca să ne fie și mai clare cele spuse să încercăm să aducem cuvântul nostru la începuturi. La evrei era un templu vechi lung de 40 de coți și lat de 20. Tăind zece coți din lungimea sa, se obținea un spațiu în spatele catapetesmei, care se numea Sfânta Sfintelor, iar în afară se numea simplu Sfânta.  Iar în Sfânta Sfintelor toate străluceau, fiind de aur curat.