Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului

16 Ianuarie 2019 Vieţile Sfinţilor
 

Iarăşi praznic strălucit şi pricinuitor de bucurie, iarăşi sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mâhnirii şi gerul păcatului; iarăşi prăznuim pomenirea dascălului şi a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca şi a fericiţilor apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii şi a umplut toate cetăţile; ba chiar toate ţările s-au bucurat de graiurile lui cele preastrălucite şi aurite. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a învierii celei de obşte, ca pe o dumnezeiască primăvară; iar prin tăcerea lui de puţină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vârstei celei după Hristos şi a tinereţilor celor duhovniceşti.

A venit iarăşi gura de aur, care, după puţină tăcere, grăieşte acum cu adevărat cuvinte mai dulci decât fagurele de miere, mai scumpe decât pietrele cele nepreţuite şi cu adevărat mai trebuincioase decât aurul. Limba care grăia cândva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuş, şi trestia scriitorului ce scrie degrab urmând-o, pe Dumnezeu cel întrupat îl vesteşte nouă. Iată marele stâlp al Bisericii, turnul bunei credinţe cel neclătinat şi luminătorul cel nestins al didascaliei, care a fost prigonit mulţi ani pentm Hristos şi ascuns pentru pizma vrăjmaşilor, s-a arătat acum după 30 de ani şi a strălucit mai mult decât soarele cel simţit.

Acum iarăşi a venit după îndelungate şi amare izgoniri, sau mai bine să le zic dulci; căci pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăşi la turma sa, după strălucita izgonire şi fericita moarte, şi a intrat cu cinste şi cu dreptate în cetatea de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.

Dar să povestim de la început, după rânduială, istoria întoarcerii, ca mai mult să vă bucurați şi să vă veseliţi. Şi să arătăm cine au fost pricinuitorii prin care s-a făcut aducerea sfintelor moaşte ale Hrisostomului, cum şi când s-a făcut. Căci despre petrecerea lui cea minunată, precum şi despre ispitele ce a pătimit în acea nedreaptă izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, şi ajung acelea să înţeleagă fiecare cum era minunatul Hrisostom în fapta cea bună.

După fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurându-se, iar mult pătimitorul şi mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreună călători cu dânsul, adică de ucenicii şi prietenii lui; care împreună au călătorit cu dânsul în izgonire, care ca nişte recunoscători şi mulţumitori către dascălul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfântul Inocenţiu (401-417), iar împărat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), cărora le-au povestit de la început toate muncile şi nedreptăţile ce le-a pătimit Sfântul Ioan de la împărăteasa Eudoxia şi de la episcopii cei nesfinţiţi, care au dat mulţime de aur la doi bărbaţi netrebnici ca să ucidă pe cel numit „Gură de Aur” şi decât aurul mai cinstit. Dar Dumnezeu, ca un drept judecător, n-a lăsat a se săvârşi o ucidere ca aceasta nedreaptă. Asemenea le-au povestit şi câte semne s-au întâmplat în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfântului, adică cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc şi mai toată cetatea; înfricoşata grindină ce a căzut acolo şi a făcut atâta pagubă şi pierzare cetăţii; apoi au spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărâmat, precum şi despre dumnezeiescul foc, care a ieşit din scaunul sfântului şi a vătămat biserica; şi cum de acolo focul, s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc şi până la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare şi prea frumoasă a singlitului. Atunci tot poporul s-a mâniat şi a strigat, zicând: „Cu dreptate este a se prăpădi toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o ocârmuia şi o păzea”.

Pe lângă acestea au povestit încă şi reaua pătimire, luările în batjocură, chinurile cu care l-au muncit acei ucigaşi şi fără de omenie ostaşi care l-au dus în surghiun, pentru care l-a primit tot Răsăritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au arătat lui cu minune slăviţii Apostoli Petru şi Ioan, precum şi toate celelalte care au urmat în surghiun, până la fericita lui adormire.

Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, că acei ostaşi răi şi fără de omenie au pricinuit sfântului atâtea chinuri, răutăţi, ocări şi batjocuri, de care toată lumea s-a îngrozit, dar s-au şi bucurat că sfântul, în toate acele chinuri grele şi cumplite, a rămas neplecat şi neclintit; şi a ieşit biruitor strălucit şi neînfrânt. Iar mai vârtos papa şi împăratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca râvnă şi au scris amândoi scrisori, cu multă asprime, mustrând nelegiuirea lui Arcadie.

Deci papa i-a trimis o înfricoşată afurisenie, zicând astfel:

„Glasul sângelui dreptului Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate Arcadie, precum de demult sângele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigătorul de frate; căci în vreme de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii, izgonind pe păstorul şi arhiereul ei cel adevărat, cu care împreună chiar pe Hristos Dumnezeu, vai, l-ai izgonit şi ai vândut turma lui năimiţilor arhierei, şi nu adevăraţilor păstori!

Dar eu nu mă întristez pentru Sfântul Ioan, căci fericitul şi de trei ori fericitul Ioan, pentru isprăvile lui cele mari şi pentru nenumăratele chinuri, pe care cu nedreptate le-a răbdat, a luat moştenire în Împărăţia lui Dumnezeu, cu apostolii şi cu mucenicii; ci mă mâhnesc pentru pierzarea ta, căci, pentru ca să faci voia unei femei rele şi nebune, ai lipsit lumea de învăţăturile cele cu miere curgătoare şi de viaţă făcătoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.

Pentru aceasta şi eu preaumilitul, căruia mi s-a încredinţat scaunul verhovnicului, te canonisesc pe tine şi pe dânsa şi vă îndepărtez de la Sfânta împărtăşire a dumnezeieştilor Taine ale lui Hristos. Şi care va îndrăzni a vă împărtăşi pe voi, să fie caterisit şi neiertat; iar dacă voi veţi sili pe cineva ca să vă împărtăşească, defăimând această apostolească poruncă şi aşezământ, să fiţi ca vameşii şi ca păgânii pentru adunarea dreptcredincioşilor. Şi să stea păcatul vostru înaintea voastră, iar în ziua dreptei judecăţi, când nici una din cele ce sunt ale voastre nu vor putea să vă ajute – nici averile voastre, nici slava, nici stăpânirea şi nici însăşi vrednicia împărătească –, să vă luaţi pedeapsa cea cuviincioasă.

Iar pe Arsachie, pe care l-aţi pus pe scaunul Sfântului Ioan Hrisostom, pe acesta îl caterisim şi după moarte împreună cu toţi aceia care s-au împărtăşit cu dânsul. Găci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul. Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl şi afurisim, să fie anatematizat şi străin de Hristos. Acestea, precum le legăm noi pe pământ, să fie legate şi în ceruri, precum se zice în Sfânta Evanghelie”.

Acestea a scris sfinţitul Inocenţiu. Iar împăratul Onorie a scris şi el altă scrisoare, zicând astfel:

„Frate Arcadie, nu ştiu ce lucrare potrivnică şi drăcească te-a plecat să te încredinţezi unei femei rele şi răzvrătite, care te-a îndemnat să faci nişte lucruri ca acestea, pe care niciun alt împărat creştin dreptcredincios nu le-a făcut niciodată; şi pentru care te osândesc şi te prihănesc toţi preacuvioşii episcopi cei de aici, că ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără judecată, fără socoteală şi fără rânduială, din scaunul lui, şi l-ai omorât cu chinurile pe care i le-au dat robii tăi cei răi, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.

Apoi pe arhiereii şi slujitorii pe care ţi i-a trimis de aici Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întărirea şi adeverirea dreptei judecăţi, atâta i-ai defăimat, încât i-ai şi închis în temniţă, le-ai luat banii ce aveau de cheltuială, încât ei se primejduiau să moară şi de foame. N-ai băgat în seamă cât de puţin poruncile apostoleşti, ci pe cei cuvioşi şi sfinţi, cu necinste i-ai scos din scaunele lor, şi cu nedreptate i-ai osândit, în depărtate surghiuniri şi în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit. Deci, sârguieşte-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu şi pe oameni prin îndreptarea greşelilor tale; ştiind că rugăciunile preoţilor întăresc şi îndreptează împărăţia noastră”.

Deci Arcadie, primind scrisorile şi înţelegând puterea cuvintelor lor, s-a rănit foarte mult de săgeţile certării şi ale canonisirii; iar somnul cel adânc al trândăviei, care era asupra lui, scuturându-l, căci se deşteaptă sufletele cele trândave de certările cele mai aspre, întâi a pedepsit pe acei care au făcut rău arhiereilor romani, pe unii i-a bătut, iar pe alţii i-a omorât şi a spânzurat şi pe lemne trupurile lor. Iar pe toate rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfântului din scaun, le-a scos din dregătorii şi le-a luat toate averile.

Încă nici de a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mâinile sale a bătut-o fără milă şi a închis-o într-o casă cu defăimare şi cu necinste, poruncind ca nimeni să nu meargă la dânsa să o cerceteze şi să-i facă vreo mângâiere, astfel că dânsa, din nemăsurată mâhnire şi ruşine, a căzut în boală grea. Apoi, prinzând pe Mina, Teotechi şi pe Ishirion, nepoţii lui Teofil, pe Severian al Gabalilor şi pe Acachie al Beriei – care se întâmplaseră a fi într-acea vreme acolo în cetate –, i-a legat şi i-a trimis cu mare defăimare la papa Inocenţiu, scriindu-i şi o scrisoare cu multă smerenie pentru dezvinovăţirea lui, zicând unele ca acestea:

„Eu, o, arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am ştiut din cele câte s-au lucrat contra arhiereilor trimişi de la voi. Şi după ce m-am înştiinţat, am omorât pe aceia care i-au nedreptăţit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticăloşii episcopi, care arătând nişte canoane ca şi cum ar fi bisericeşti, au primit păcatul asupra necuratelor lor suflete şi, crezând lor, am dat acea nedreaptă hotărâre, pentru care aceia mai mult decât noi sunt vinovaţi. Deci, trimit cuvioşiei tale pe răul Acachie, pe Severian şi pe rudeniile răului Teofil şi îi voi scrie şi lui ca şi acela să vină cu sila acolo cât mai degrabă, şi îi vei pedepsi după măsura celor îndrăznite şi lucrate de dânşii. Iar pe noi ne iartă, prin părinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastră şi să nu ne lipseşti de sfinţita împărtăşire a Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Taine. Căci şi pe fiica ta Eudoxia cu necinste am pedepsit-o şi greu am bătut-o, din care cauză a căzut în grele boli şi zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult, preacinstite părinte, că nici Stăpânul nu osândeşte de două ori pentru un păcat; mai ales când ne pocăim din toată inima noastră; se cuvine dar, după nemărginita milostivire a preabunului Dumnezeu, să ne ierţi şi cuvioşia ta”.

Apoi a scris şi fratelui său Onorie, deosebit, ca să mijlocească pe lângă papa şi să-i trimită iertare.

Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împăratului şi a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, să meargă la Constantioopol, ca să dezlege pe împăraţi de afurisenie şi să-i împărtăşească cu dumnezeieştile Taine; apoi, să ţină loc de patriarh, ca un epitrop, până ce va cerceta despre Atic cu de-amănuntul. A scris deosebit iarăşi şi către Arcadie, înştiinţându-l că a primit pocăinţa lui şi că îi va mijloci iertăciune; apoi să poruncească să scrie numele Sfântului Ioan în sfinţitele table, şi să trimită pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gând să meargă şi papa, pentru oarecare pricină.

Nişte porunci ca acestea cu dragoste primindu-le împăratul şi având dorinţă ca să împlinească fără lipsă toate câte a scris papa, îndată a scris o înfricoşată scrisoare lui Teofil, zicând aşa:

„Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel ce eşti decât toţi oamenii mai cumplit şi cu covârşire preavicleanule, şi ai luat de la sine sataniceşte stăpânirea de loc şi n-ai băgat în seamă nici legile bisericeşti, nici stăpânirea împărătească, de care nu vei scăpa tu, necuvioase. Deci, scoală-te îndată, fără de nicio pricinuire de boală trupească şi purcede la Tesalonic, ca să te judece arhiepiscopul Romei”.

Deci Teofil, primind scrisoarea împărătească şi văzând poruncile cele înfricoşate ale stăpânitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut să meargă acolo unde i-a scris, căci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boală foarte cumplită, şi chinuindu-se de împietrirea udului, mărturisea la arătare fapta cea rea pe care a făcut-o sfinţitului pătimitor loan Hrisostom, pentru care cu dreptate se pedepsea cel nedrept, până când rău şi-a lepădat sufletul cel rău şi nelegiuit. Şi nu numai atât, ci şi alţii care s-au unit la surghiunirea Sfântului loan, chinuindu-se în multe feluri de boli trimise de la Dumnezeu şi cumplit muncindu-se, rău au murit. Iar mai vârtos ticăloasa Eudoxia a căzut în boala sângelui, şi atât a putrezit tot trupul ei, încât a făcut viermi şi de vie s-a împuţit ticăloasa, încât a cunoscut că pătimea pentru cele lucrate de dânsa asupra Sfântului loan. Pentru aceea, chemându-l pe dânsul cu glasuri jalnice, a dat înapoi via văduvei şi celelalte, pe care cu nedreptate le luase, şi astfel a murit cu multă durere.

Dar nici după moarte n-a rămas fără pedeapsă, căci îi sălta mormântul şi se clătina, făcând spaimă neasemănată celor ce priveau. Care clătinare şi cutremur a ţinut 33 de ani, până când s-au adus din surghiun sfintele moaşte ale sfântului. Şi a lăsat Eudoxia patru fete şi anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia şi Maria, precum şi un fiu, cu numele Teodosie. Deci Arcadie trăind la împărăţie 14 ani, s-a săvârşit când era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au măritat, ci Pulcheria ocârmuia împărăţia, fiind cu vârsta de 19 ani, până când a venit tânărul în vârsta cea legiuită.

Deci făcându-se împărat Teodosie cel Tânăr (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfântul Proclu (434-446), ucenicul Sfântului Hrisostom, care a îndemnat pe împărat şi i-a dat multe sfătuiri duhovniceşti, ca să trimită oameni cucernici în Comane şi să aducă sfintele moaşte ale Sfântului loan Gură de Aur, părintele său cel duhovnicesc, spre mângâierea cetăţii, şi pentru ca să înceteze şi cutremurarea mormântului, căci până atunci mormântul Eudoxiei încă tremura.

Ascultând împăratul Teodosie sfătuirea cea folositoare a patriarhului, a trimis oameni îndemânatici şi cucernici, pentru acest lucru, care nu în puţine zile ajungând în Comane şi sosind la biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca să le arate mormântul sfântului şi să ia moaştele. Iar ei auzind că se lipsesc de o vistierie nepreţuită ca aceasta, peste măsură s-au întristat şi s-au amărât; însă n-au îndrăznit a se împotrivi poruncii împărăteşti, ci i-au dus la mormântul fericitului.

Şi ridicând piatra ca să scoată afară toate sfintele moaşte, acestea s-au făcut nemişcate, o, minune, şi n-au putut atâţia oameni să le mişte din loc. De aceea s-au întors trimişii la împărat, propovăduind în toată cetatea această minune. După aceea, împăratul şi toţi cei mai cucernici ai cetăţii au făcut mai întâi rugăciuni de obşte către Domnul ca să-i învrednicească, ca un milostiv, să dobândească pe cel dorit.

După aceea iarăşi a trimis împăratul cu multă evlavie pe aceiaşi soli, ca să aducă pe sfântul; către care a scris şi o rugăciune în chip de epistolă într-acest fel:

„Către dascălul cel a toată lumea şi patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împăratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredinţă, ci din neştiinţa şi neluarea-aminte a mea că cinstitele moaşte se află ca şi trupurile celorlalţi oameni, neîmpărtăşite de dumnezeiescul dar, am trimis să le aducă cum s-ar întâmpla, fără cuviincioasa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobândit aceea, pentru care m-am sârguit. Deci, acum iarăşi scriu către sfinţenia ta, ca şi cum ai fi viu, această rugăciune, cerând să ne ierţi pentru necunoştinţa cea mai dinainte şi să binevoieşti a veni cu pace într-ale tale, ca să te primească cu multă dorire şi osârdie fiii tăi, căci dorim foarte mult să dobândim iertare păcatelor prin rugăciunile tale cele bine primite”.

Deci, luând trimişii cartea cea de rugăciune, au plecat la drum. Şi ajungând la locul unde erau moaştele sfântului, au făcut precum le-a poruncit împăratul şi prăvălind piatra de pe mormânt, au văzut iarăşi o altă minune: adică a ieşit din mormânt o lumină negrăită cu multă strălucire şi o bună mireasmă neasemănată, în care sfântul nu se arăta ca un mort, ci strălucit la faţă, plin de veselie. Apoi, îndată s-a dat de bunăvoie şi fără de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au făcut multe minuni către cei ce l-au sărutat cu credinţă. Iar mai ales era acolo un om şchiop, în mijlocul mulţimii celei adunate, care cu multă osteneală făcând loc, a apropiat de picioarele lui haina sfântului şi îndată s-a tămăduit.

Deci punând sfintele moaşte în sicriul poleit cu aur, pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguinţă, petrecându-le cu cântare de psalmi, cu făclii şi cu tămâieri. Iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieşea spre întâmpinare tot poporul şi astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă, până ce au ajuns la Calcedon. Şi auzindu-se în cetatea împărătească de venirea sfintelor moaşte, toţi au alergat, tineri şi bătrâni, cu multă dorire, ca să-l întâmpine precum se cădea. Şi s-a umplut toată marea de corăbii, încât se părea ca un pământ uscat. Deci a mers şi patriarhul Proclu cu împăratul, având osebită corabie, împodobită şi plină de aromate binemirositoare, pentru mult pătimitoarele şi mult cinstitele moaşte.

Atunci s-a făcut furtună mare şi toate caicele şi luntrele s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mâna vântul; numai corabia aceea pe care o aveau pregătită pentru sfintele moaşte, n-a putut vântul s-o zbuciume, nici s-o abată într-altă parte, ci alerga împotriva valurilor, ca şi cum ar fi fost însufleţită şi cu simţire; şi, o, minune, că alergând spre pământ, s-a dus la via văduvei şi a stat acolo aşteptând sfintele moaşte. Zic despre văduva aceea, pentru care părintele văduvelor şi părtinitorul sărmanilor cel prea cald, a băut paharul umilinţei, care pe aceia care îl beau, îi face părtaşi ai fericirii celei cereşti.

Vezi, o, omule, cum pietrele şi lemnele sprijină şi ajută păstorului celui cuvântător? Vezi cum chiar cele nesimţitoare şi necuvântătoare prihănesc fapta cea necuvântătoare şi nedreaptă a celor cuvântători, care au făcut-o asupra celui drept? Dar acestea s-au întâmplat astfel cu dumnezeiască şi negrăită iconomie. Şi atunci iarăşi s-a făcut linişte adâncă în mare şi iarăşi s-a umplut marea de corăbii şi de caice, ca şi mai înainte. Iar când aceia care aduceau cinstitele moaşte au ajuns la locul unde era via văduvei, corabia cea împodobită şi pregătită pentru sfântul s-a plecat de la sine înspre aceia, în chip minunat, şi chema în chip negrăit sfintele moaşte. Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale!

Apoi, punând cinstitele moaşte în corabia cea pregătită, împăratul avea dorire a merge la palatul împărătesc, dar precum se vede, n-a voit Sfântul Hrisostom, şi fiindcă Helespontul cel repede curgea împotriva lor, de aceea s-au dus la biserica Sfântului Apostol Toma, care se numeşte Amantiu, precum a iconomisit dumnezeiasca pronie. Deci, intrând în biserică sfintele moaşte, împăratul şi-a luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie, şi, închinându-se, a sărutat frumoasele şi evangheliceştile picioare ale marelui Ioan şi le-a udat, ca şi păcătoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinţi lacrimi, cu plângeri din inimă şi cu tânguiri, cerând milă şi iertare pentru maica sa şi zicând astfel:

„Iartă, o, sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea aceleia care te-a nedreptăţit, milostiveşte-te spre dânsa, o, preamilostivule; şi precum când trăiai tu, ai împrăştiat şi ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu toată puterea, astfel şi acum, urmând adâncul nepomenirii de rău, iartă fărădelegea maicii mele; şi ca semn că te-ai milostivit spre dânsa şi ai iertat-o, fă să înceteze tremurarea mormântului”.

Astfel s-a rugat binecredinciosul şi preacucernicul împărat Teodosie, Iar cuviosul i-a ascultat rugăciunea lui, şi ca o vistierie şi dascăl al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostivă şi a oprit cutremurul mormântului ei. Deci, au făcut priveghere de toată noaptea în biserica aceea, preamărind pe Domnul şi pe sfântul Lui.

Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfântul şi, punându-l în dumnezeiescul scaun, au făcut şi acolo asemenea doxologie, ca şi mai înainte; apoi au pus în careta împărătească cinstitele şi sfintele moaşte şi s-a suit în caretă şi patriarhul Proclu. Iar împăratul, clericii, tot sfinţitul sobor şi tot singlitul mergeau înainte cu lumânări şi cu tămâieri. Iar toată cheltuiala a făcut-o împăratul cu neasemănată dărnicie, dând la toată mulţimea făclii cu îndestulare. Şi era adunată toată cetatea, încât umplea toate drumurile, uliţele, casele, fiind ca albinele mulţime nenumărată. Iar aerul, de mulţimea aromatelor, tămâierilor şi a mirurilor ce se vărsau, era atât de bine mirositor, încât se arăta ca un rai. Şi atâta cinste i-au făcut, încât, precum spun alţii, altă dată nu s-a făcut altui om, nici vreunui împărat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre sfinţi.

Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfânta biserică a Sfinţilor Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împăratul mergând înainte, preoţii lăudându-l şi boierii binecuvântându-l, iar popoare nenumărate închinându-se şi dănţuind dănţuire prăznuitoare şi a toată lumea. Şi nu numai oamenii, ci şi rândurile sfinţilor şi cetele îngerilor socotesc că s-au adunat şi împreună au petrecut cinstitele moaşte ale aceluia care era de o râvnă şi de un cuget cu dânşii. Iar când au aşezat pe sfântul în scaunul cel arhieresc, toţi au strigat cu mare glas către bunul păstor, zicând: „Ia-ţi scaunul tău, sfinte”.

Atunci şi nepomenitorul de rău Ioan, deschizându-şi gura cea de aur izvorâtoare şi mişcându-se, buzele cele de miere curgătoare, o, minunile Tale, Hristoase împărate, a strigat: „Pace tuturor, dragoste şi milă să fie la tot poporul şi Eudoxiei iertare!”. Cine a văzut, sau cine a auzit din veac o minune înfricoşată ca aceasta? Trup mort după 33 de ani, care avea dezlegate organele, să sloboadă glas desluşit şi bine grăitor! Cu adevărat drepţii în veci sunt vii, deşi cei fără de minte socotesc ieşirea lor pedepsire.

Acest mântuitor glas, care ca din cer a ieşit din gura cea de foc purtătoare şi cu totul aurită, a unit Biserica, care era dezbinată mai înainte; pe cei rău credincioşi i-a povăţuit la credinţa cea dreaptă, pe cei binecredincioşi, mai întemeiaţi i-a făcut, iar pe cei ce vrăjmăşeau şi urau pe sfântul, în dragoste negrăită i-a prefăcut. Şi ca să zic pe scurt, pe toţi i-a adunat şi într-o glăsuire şi unire i-a adus. Apoi, au pogorât sfintele lui moaşte şi le-au pus în mijlocul bisericii, ca să le sărute tot poporul, spre sfinţirea sufletelor lor. Şi atâta se înghesuiau şi se călcau unii pe alţii, şi, o, minune, că nimeni nu s-a vătămat din acea înghesuire; căci cum ar fi fost cu dreptate să se vatăme cei ce se înghesuiau pentru credinţa către sfântul, care şi pe cei acum vătămaţi, de tot felul de vătămare i-a izbăvit?

Deci după ce au săvârşit cântarea de laudă şi acolo, împăratul şi patriarhul au ridicat pe sfântul, l-au dus în Sfânta Sfintelor şi l-au pus în părţile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. După aşezarea cinstitului trup, au adus nişte oameni cucernici pe un bolnav, care avea mâinile şi picioarele veştejite, care nicidecum nu se mişcau, că atât de subţiri şi de neputincioase erau, încât se vedeau ca nişte trestii, fiind numai pielea şi oasele. Şi îndată ce s-a apropiat de mormânt, mai înainte de a ruga pe sfântul, s-a tămăduit minunat şi umbla fără împiedicare şi cu mâinile lucra.

Această veste a străbătut în toată cetatea, numai într-o zi, şi se adunau toţi bolnavii şi îşi luau sănătatea cea dorită, slăvind pe Dumnezeu; apoi, mulţumind sfântului, se întorceau bucurându-se. Şi nu numai atunci, ci şi până astăzi, toţi care se apropie de mormântul lui cu credinţă, orice boală ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndată capătă dorita vindecare.

Astfel preamăreşte Dumnezeu pe robii Săi şi aici în lumea aceasta şi în ceea ce va să fie îi face moştenitori ai împărăţiei Sale. Pe care, facă-se ca noi toţi s-o dobândim întru Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Ultimele din categorie