Dacă privim cu atenţie lumea din jurul nostru, putem descoperi sensuri ascunse ale vieţii în lucruri şi fiinţe aparent banale. De fapt, ne-am obişnuit să trecem cu vederea (la propriu) realitatea vie a lumii, pulsul vibrant al ei, pentru a ne refugia în confortul device-urilor electronice sau pentru a ne satisface la maximum, până la durere, afectele prin păcate sau patimi.

Lumea rămâne astfel o taină adâncă pentru cei mai mulţi oameni, mai ales pentru cei urbanizaţi excesiv, care păşesc atent, cu multă grijă şi dispreţ, peste bălţile nenorocite formate de ploaie, care se trezesc într-un sanctuar de beton, înconjuraţi de unde electromagnetice, se suie într-un autovehicul şi se îndreaptă spre un alt locaş închis, unde se face acerb naveta foii de hârtie pe la cât mai mulţi angajaţi. Ei bine, în oraşele româneşti natura (şi cea umană) invadează, cu toată acrivia autorităţilor, masivele sisteme locative: iarbă, câini vagabonzi, gunoaie seculare etc.

Pentru omul de la ţară, natura este mult mai mult decât o denumire abstractă, îngurgitată de la televizor, afişată pe un tapet fals sau închipuită atunci când priveşti un poster. Pentru ţăran, natura este noroiul proaspăt şi fecund iubindu-se cu ploaia, zvâcnirea de lumină a firului de ceapă sfărâmând pământul în căutare de cer, este zbieratul mielului abia fătat, în căutarea echilibrului, este vuietul vântului de primăvară în merii veşnici din spatele casei, e mirosul de lapte proaspăt muls sau gustul dulce al roşiilor coapte.

(Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars Pro Toto, Iaşi, 2014, pp. 399-400)