Acoperământul Maicii Domnului – o sărbătoare „inventată” de Biserică?

De cel puțin 1000 de ani, creștinii au sărbătorit la 1 octombrie amintirea momentului în care Maica Domnului a scăpat din primejdie creștinii din Constantinopol. Și nu doar amintirea, ci mai mult de atât! Căci prezența Maicii Domnului o simțim fiecare dintre noi, la momente de încercare.

În ultimele zile, paginile cotidienelor din țara noastră se aratau inflamate de „introducerea peste noapte a sărbătorilor inventate, doar, doar să mai crească încrederea deja în scădere în Biserică. Spre exemplu, 1 octombrie a devenit subtil zi marcată cu roșu în calendarele anului 2015 (…)”.

Dincolo de situația înțelegerii acestei schimbări grafice din Calendarul Creștin Ortodox, aprobat și tipărit cu binecuvântarea fiecărei Eparhii în parte, ne dăm seama că „nodul papurei” poate fi subiect de gândire pentru mulți dintre credincioși: „De ce nu a fost Cruce roșie până în anul 2015? Se modifică ceva în programul zilei de 1 octombrie 2015?”.

Sunt întrebări legitime în contextul actual, în care toate par schimbătoare. Însă, Biserica, sinergie și conlucrare a oamenilor, a sfinților și a îngerilor împreună în slăvirea lui Dumnezeu rămâne aceeași până la sfârșitul veacurilor. În carcterul ei dinamic, Biserica se afă pe calea spre Dumnezeu.

În acest context, sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, prăznuită la 1 octombrie, este o „invenție actuală” sau o tradiție de veacuri, păstrată fragmentar în anumte tradiții liturgice?

Maica Domnului a fost cinstită încă din primele zile ale creștinismului

În momente de răscruce, atunci când greutățile au trecut dincolo de pragul sufletului nostru, mulți dintre noi am căutat mângâierea. Între vorba blândă a mamei sau a bunicii și epitrahilul duhovnicului, de multe ori ne-am ostoit necazul în fața icoanei Maicii Domnului. De ce, oare, ne regăsim mai bine în fața icoanei Maicii Domnului, decât în fața altor icoane din biserică sau din casele noastre? De ce, oare, cele mai multe icoane făcătoare de minuni sunt reprezentări ale Maicii Domnului?

Acestea sunt câteva dintre întrebările esențiale, legate de evlavia noastră la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, într-o lume care caută senzaționalul, dincolo de duhovnicesc.

Biserica plămădită în „foișorul cel de sus” din Ierusalim a avut în centrul său pe Maica Domnului. Cei unsprezece apostoli, puținii ucenici și cele câteva femei s-au strâns în jurul celei mai importante persoane, ființa din care Însuși Dumnezeu a devenit om, asemenea nouă. Cartea Faptele Apostolilor, cea care ne dezvăluie modul în care își desfășura viața tânăra comunitate creștină, ne demonstrează că Maica Domnului era prezentă la frângerea pâinii, dar și la rugăciunea comună. Deși Sfânta Scriptură nu deține foarte multe informații despre activitatea Fecioarei Maria după Înălțarea la Cer a Mântuitorului Iisus Hristos, cu siguranță ea a fost cinstită și respectată de către întreaga comunitate creștină. Dumnezeiasca Maică a devenit maică și mângâietoare a sufletelor greu încercate.

Dincolo de scrierile creștine din primele patru secole, care vorbesc despre importanța Maicii Domnului, primele picturi creștine cunoscute o reprezintă pe Fecioara Maria. Primele icoane ale Născătoarei de Dumnezeu datează din secolele II-III, demonstrând peste veacuri că Maica Domnului a fost cinstită dintotdeauna în cultul creștin. Cele mai vechi şi cele mai numeroase fresce reprezentând-o pe Maica Domnului s-au descoperit în catacombele Romei. Găsim reprezentări ale Maicii Domnului în catacomba Domitillei – proorocul Isaia şi Fecioara cu Pruncul, pe pereţii catacombei Sfinţilor Petru şi Marcelin – Fecioara cu Pruncul, încadrată de doi magi şi pe pereţii Cimitirului Ostrian – Maica Domnului, rugându-se pentru creștini.

Toate aceste dovezi le avem din spațiul occidental. Orientul, cu mult timp înaintea Sinodului III ecumenic de la Efes, care a stabilit dogma despre Născătoarea de Dumnezeu, a avut conștiința ajutorului Maicii Domnului prin rugăciunile aduse în fața icoanelor sale. Viața cuvioasei Maria Egipteanca, în secolul al IV-lea, amintește despre o icoană a Fecioarei amplasată la intrarea „în biserica cea mare a Ierusalimului, a împăratului creștin Constantin”.

Constantinopolul – spațiu de cinstire a Maicii Domnului

După secolul al IV-lea, spațiul sirian și, mai târziu, Constantinopolul au devenit „spațiu mariologic”, așa cum îl numesc istoricii. Ne amintim de episodul în care episcopul Nestorie a spus, în amvonul din Constantinopol, că „ar fi bine să numim pe Fecioara doar Hristotokos”, adică nu Născătoare de Dumnezeu, ci doar Născătoare de Hristos. În furia lor de a-și apăra Protectoarea, credincioșii au incendiat jumătate de capitală, iar Nestorie a fost alungat. Icoana Maicii Domnului era purtată pe zidurile orașului în caz de primejdie și așa s-a născut cel mai vechi acatist, al Bunei Vestiri – păstrat până astăzi în slujbele Bisericii Ortodoxe.

În această mică incursiune istorică am observat că viața creștină a avut dintotdeauna în centrul ei pe Maica Domnului, cult reflectat mai ales în cinstea acordată icoanelor sale. În vreme de ispită, creștinii au îngenuncheat în fața icoanelor Maicii Domnului.

Evlavia constantinopolitanilor a făcut ca marea cetate să scape de primejdii în chip ce nu se poate explica în cuvinte. Tocmai prin mijlocirea Maicii Domnului. Izvoarele bizantine, preluate mai apoi de către sinaxarele din cărțile de cult, vorbesc despre cel puțin trei astfel de minuni. Relatarea care impresionează până astăzi a avut loc în secolul al X-lea, în timpul domniei împăratului bizantin Leon cel Înțelept (886-911).

În timp de restriște, când se credea că totul este pierdut în fața invadatorilor slavi, Maica Domnului a întărit în nădejde pe cetățenii capitalei. De teama cuceritorilor ce băteau la zidurile orașului, locuitorii Constantinopolului s-au adunat în biserica Macii Domnului din cartierul Vlaherne. Cu mic, cu mare, o rugau pe Fecioara Maria să le salveze orașul. În timpul rugăciunii ce a continuat și noaptea, Maica Domnului s-a arătat în chip minunat. Prezenți în biserică, Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos și ucenicul său Epifanie „au văzut pe Împărăteasa cerului, pe ocrotitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se, strălucind cu lumină şi acoperind pe popor cu cinstitul său omofor, înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care stăteau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau mai aleşi, Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Evanghelistul Ioan. Iar cele cu umilinţă graiuri ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine, şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta. Primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile”, așa cum amintește istoricul bizantin Sozomen.

O altă tradiție vorbește despre viziunea Sfântului Andrei în care Maica Domnului „și-a scos Cinstitul Acoperământ (pânza cu care își acoperea capul) și l-a întins peste credincioșii din Biserica Vlaherne, în timp ce se înalța de la ei.

În chip minunat, prigonitorii s-au retras, lăsând liberă capitala Imperiului Bizantin, așa cum promisese Maica Domnului Sfântului Andrei cel Nebun. Drept mulțumire pentru salvarea orașului, creștinii au marcat pentru eternitate ziua izbăvirii din primejdie, adunându-se în fiecare an la biserica din Vlaherne, acolo unde erau așezate spre cinstire mai multe relicve ale Maicii Domnului – cămașa, acoperământul (maforionul) și parte a brâului acesteia, care fuseseră aduse din Țara Sfântă în secolul al V-lea.

Tradiția atonită, tradiția slavă și continuitatea românească

Minunea Maicii Domnului petrecută în Constantinopol a fost un argument în plus pentru dezvoltarea cultului mariologic. Sfântul Munte Athos, aflat în sfera de influență a Patriarhiei Ecumenice, a adoptat destul de repede sărbătoarea de la început de octombrie. În plină dezvoltare, „republica monahală” și-a luat ocrotitoare pe Maica Domnului, cele mai vechi icoane ale Acoperământului Maicii Domnului datând din secolul al XII-lea.

În timpul cuceririi latine a Constantinopolului, dar și prin legăturile strânse între Rusia și Athos, sărbătoarea a ajuns și în cinstirea credincioșilor de tradiție slavă. Începând cu secolul al XII-lea, sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului a căpătat o mare popularitate. Marile mănăstiri și biserici din Rusia, precum Catedrala Sfântul Vasile din Moscova,  mănăstirea Bogoliubovo, aflată în apropierea orașului Vladimir, catedrala orașului Novgorod, toate cu acest hram, ne demonstrează că sărbătoarea a fost trăită cu evlavie de către poporul creștin.

De la Athos și Constantinopol, în îndepărtata Rusie, tradiția sărbătorii Acoperământului Maicii Domnului nu avea să cum să ocolească Țările Române. Ucenicii Sfântului Nicodim de la Tismana, în Țara Românească și cei ai Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, ai Sfântului Onufrie de la Vorona, mai târziu ai Sfântul Paisie Velicicovschi pentru Moldova, toți au fost purtători ai unei rădăcini slave a cultului liturgic ortodox. Cu siguranță, au adus cu ei și cinstirea sărbătorii de la 1 octombrie.

În mod cert, Sfântul Episcop Pahomie de la Gledin, ucenic direct al Sfântului Dimitrie al Rostovului, în secolul al XVIII-lea, a ales drept hram al ctitoriei sale din munții Neamțului tocmai sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului. Până astăzi, schitul Procov al Mănăstirii Neamțului, în vârf de munte, poartă în sine taina unei sărbători ce unește cerul cu pământul.

Astfel, răspunsul la întrebarea de la început poate fi intuit: de cel puțin 1000 de ani, creștinii au sărbătorit la 1 octombrie amintirea momentului în care Maica Domnului a scăpat din primejdie creștinii din Constantinopol. Și nu doar amintirea, ci mai mult de atât! Căci prezența Maicii Domnului o simțim fiecare dintre noi, la momente de încercare.

Dacă acum 1000 de ani Maica Domnului s-a milostivit de constantinopolitani, oare ne va lăsa pe noi – cei care îi purtăm numele, cei care îi avem icoana în case și biserici și care ne rugăm ei – în ceasul încercării?

De la același autor

Ultimele din categorie