Am sărutat mâna unui sfânt – Părintele Cleopa

Ieri s-au împlinit 15 ani de la mutarea la cele veşnice a Părintelui Ilie Cleopa. Un nume care, pentru spiritualitatea creştină românească, nu mai are nevoie de nicio prezentare. Cine l-a cunoscut, ştie de ce. Cine a auzit sau i-a citit cărţile, îşi poate face o idee. Cine n-a auzit de el încă, este la începutul creşterii sale duhovniceşti, sau poate că nici nu s-a născut.

Născut într-o familie cu 10 copii, în 1912, în localitatea Suliţa (jud. Botoşani) Părintele Ilie Cleopa (Constantin din botez) şi-a început viaţa monahală la vârsta de 17 ani, ca frate de mânăstire şi cioban la oi, în obştea mânăstirii Sihăstria. Intrarea în mănăstire a fost cu grea încercare: timp de 3 zile a fost pus să dea cu băţul într-un copac la poarta schitului. A răbdat şi a dat. După 16 ani, este luat în armată, iar la întoarcere este tuns în monahism, devenind călugăr, cu numele Cleopa. Apoi este trimis iarăşi la oile mânăstirii, timp de 5 ani.

Numai că Ilie Cleopa nu stătea cu oile fluierând ci…citind. Înzestrat de la Dumnezeu cu o memorie foarte bună, purta mereu în traistă cărţi de teologie pe care le citea şi după care se ruga. El însuşi a mărturisit despre această perioadă a vieţii că „Stâna, oile, trăirea în linişte si singurătate pe munte, în mijlocul naturii, mi-au fost şcoală de călugărie şi teologie”. În acest fel, monahul Cleopa a devenit biserică vie, sălăşluind în sufletul său pe Hristos – Învăţătorul tuturor.

Numai că Ilie Cleopa nu stătea cu oile fluierând ci…citind. Înzestrat de la Dumnezeu cu o memorie foarte bună, purta mereu în traistă cărţi de teologie pe care le citea şi după care se ruga. El însuşi a mărturisit despre această perioadă a vieţii că „Stâna, oile, trăirea în linişte si singurătate pe munte, în mijlocul naturii, mi-au fost şcoală de călugărie şi teologie”. În acest fel, monahul Cleopa a devenit biserică vie, sălăşluind în sufletul său pe Hristos – Învăţătorul tuturor.

Însă renumele părintelui ajunsese şi la Securitate, care a început să fie deranjată şi să îl vadă pe Părintele Cleopa ca un duşman al regimului comunist. Aşa se face că Părintele a fost nevoit să se ascundă timp de mai mulţi ani, în 3 etape, în pădurile din jurul mânăstirii Sihăstria, în Munţii Stânişoarei (aici a stat împreună cu alt mare duhovnic român, Arsenie Papacioc) sau în Munţii Neamţului.

După 1989, lucrurile s-au mai liniştit iar Mânăstirea Sihăstria a început, încet, încet, să se umple de sutele şi miile de pelerini care veneau să se spovedească sau să-l asculte pe Părintele Cleopa, care redevenise un fenomen, un far al credinţei, a cărui lumină trecuse graniţele ţării. Echilibrat şi înţelept în abordările teologice cele mai înalte, cunoscător al tainelor sufleteşti, plin de râvnă pentru cuvântul Domnului şi povestitor cu har şi umor fin, Părintele Cleopa a rămas în amintirea multora ca un stâlp al mărturisirii lui Hristos, la băncuţele special amenajate pentru pelerini, din faţa chiliei sale (azi muzeu). Iar vocea lui tumultoasă nu făcea decât să amplifice tăria credinţei, fiind în stare să te trezească din lâncezeala şi confortul vieţii.

Am avut bucuria să-l întâlnesc o singură dată şi a fost de ajuns. Întâlnirea a semănat (după mine) cu lovirea valurilor furioase de stânca unui ţărm înalt. M-am văzut aşezat în faţa unui munte de teologie şi duhovnicie, timpul şi viaţa mea au încremenit şi am intrat pe Poarta Cerului, într-un loc pe care nu-l mai văzusem, dar sufletul îl ştia prea bine. Cu glasul său cel bubuitor în auz, dar blând la nevoie, cu ochii săi de un albastru-verzui profund (semănau cu ai Părintelui Arsenie Papacioc), Părintele Cleopa m-a lămurit pe deplin asupra frământărilor pe care le aveam. Vorbea direct cu sufletul meu, iar eu eram amorţit de uimire şi de bucurie. Parcă era un prieten pe care îl ştiam dintotdeauna. Deşi mi se adresa scurt, simplu şi pe înţeles, nu uita să-mi citeze din Biblie sau alte scrieri. Era ca o catedră de teologie, ca o instanţă de autoritate spirituală, unde veneai gol şi frământat, dar de unde plecai umplut de har şi de sens în viaţă. Rostirile Părintelui erau rostuiri, asemenea zicerilor din Pateric, mai cuprinzătoare decât unele tratate stufoase de teologie academică de azi, care mestecă nimicul printre cuvinte goale de sens.

N-am să-i uit ochii săi, care m-au sfredelit până în adâncul inimii, ca şi cum mi-ar fi cunoscut până şi ultimul gând. Şi n-am să-i uit părinteştile cuvintele rostite către mine, duioase ca o boare răcoroasă într-o seară încinsă de vară: Să fii preot înseamnă să-L ai pe Dumnezeu pe mâini. Mergi şi slujeşte-i. Altceva mai bun nu ai de făcut în viaţa asta. Numai să poţi. . .

Aşa voi încerca să fac până ce voi pleca de aici.

Sărut-dreapta, Părinte Cleopa!

(Acest text a fost publicat prima dată pe blogul Părintelui Eugen Tănăsescu de pe adevarul.ro)
 

De la același autor

Ultimele din categorie