Un proverb înțelept ne amintește că „adevărații eroi nu se găsesc doar pe câmpurile de luptă, ci și pe patul de spital”. Iar o vorbă la fel de adâncă spune că, din modul în care se comportă cineva atunci când pierde o bătălie, îți dai seama de unele trăsături de caracter ale sale. Însă caracterul omului îl cunoști deplin doar din modul în care se comportă atunci când pierde, în momentele de încercare, în situațiile limită.

Epidemia de Coronavirus este o astfel de probă de încercare, din care atât insul, ca persoană individuală, dar și lumea întreagă trebuie să extragă lecțiile cele mai folositoare și durabile – medical sau biologic, dar și spiritual ori sufletește.

Recentele evenimente arată că, la unele capitole, lumea întreagă nu a învățat lecția privind discernământul, echilibrul și cumpătarea. Nu doar la noi, ci pretutindeni în lume, la state chiar mult mai civilizate, rafturile magazinelor s-au golit cu aceeași viteză năprasnică, de parcă ar veni apocalipsa.

Privind la frații din diaspora și, în mod deosebit, la cei din încercata Italie, au existat voci, chiar dacă izolate, care le cereau să nu revină în țară, „acasă”, ca să nu îi îmbolnăvească și pe ei, uitând, parcă, vorba care spune că „iubirea dublează bucuriile și înjumătățește durerile”. A avea pe cineva drag și apropiat lângă tine în momentele de încercare, de suferință și de boală este balsam pentru suflet, mângâiere și alinare pentru trup, cu nimic mai prejos decât puterea medicamentelor și iscusința tratamentelor.

Momentele prin care trece omenirea sunt, totodată, un prilej de a ieși la iveală unele dintre slăbiciunile și neputințele ei, ceea ce este josnic și abject: specula cu produsele medicale de maximă necesitate, inconștiența de a nu declara pericolul pe care, personal, îl reprezinți sau acela de a nu te autoizola, îmbolnăvind, astfel, persoane nevinovate, unele dintre ele părinți în vârstă și neputincioși sau copii nevinovați și vulnerabili.

Însă, tot în același context, se înalță și se evidențiază adevărații eroi, caracterele cele mai frumoase și curate. Este de-a dreptul impresionant să vezi solidaritatea oamenilor în clipele de încercare: devotamentul medicilor și al întregului personal medical, al asistenților sociali și al numărului tot mai mare, de la o zi la alta, de voluntari – mai recent călugări – care hrănesc și îngrijesc pe frații și surorile lor reîntorși din străinătate, unde au sperat să își afle bunăstarea și fericirea. Acești binefăcători voluntari, riscându-și sănătatea și chiar viața, își ajută și susțin, ba chiar își salvează semenii lor suferinzi.

Mai mult decât oricând, acum avem prilejul să ne aplecăm asupra credinței noastre ortodoxe, să o cunoaștem și să o împlinim. Or, printre alte multe adevăruri sublime, ea ne învață că, în persoana semenului nostru aflat în suferință, trebuie să îl vedem pe Însuși Domnul Hristos, Care așteaptă răspunsul nostru, spre a ne oferi, pentru ajutorul dăruit celuilalt și vremelnic, mântuirea și fericirea noastră veșnică. În mâna întinsă a celui sărman, ne spune credința noastră, trebuie să vedem, spiritual, mâna întinsă a Mântuitorului. În glasul său stins de durere și în ochii săi înlăcrimați de suferință și de neputință trebuie să Îl auzim și să Îl vedem pe Hristos, Care probează dragostea noastră, spre a ne face, apoi, părtași iubirii Sale infinite.

Bolnavi sau încă sănătoși, afectați sau protejați, iubirea față de semenii noștri nu poate fi mărginită. Ea cuprinde nu doar întreaga ființă umană și lumea toată. Ea se împărtășește în viața aceasta, dar scaldă și lumea și viața viitoare. Căci, potrivit Sfântului Isaac Sirul, cel care a cântat ca nimeni altul folosul încercărilor, bucuriile suferinței, „iubirea este mai dulce decât viața și mai tare decât moartea”.

Dacă singurătatea, ignorarea, uitarea chiar dor, în mod fizic, fiind boli ce își manifestă efectele nefaste atât asupra celui care le trăiește, cât și asupra celui care le cultivă, iubirea este cea care dă viață și speranță, putere și tărie de a înfrunta toate, bune sau rele, cu speranța înveșnicirii ei și a noastră.

Pentru cei care încă nu îl cunosc ori au uitat Imnul iubirii, scris de Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către corinteni, capitolul 13, îl reamintim:

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.

În vremuri de restriște, aceste cuvinte sunt un crez moral, capabil să aducă speranța de care este atâta nevoie. Iubirea necondiționată ne reîntoarce la umanitatea noastră, ne reașează în matca noastră ontologică, în sinea și firea noastră, una creată bună și spre desăvârșire. În ciuda singurătății, a depărtării sau a izolării fizice, în astfel de vremuri de încercare suntem chemați să cultivăm apropierea sufletească, proximitatea spirituală, bunătatea și generozitatea materială și spirituală, iubirea cea care „nu cade niciodată”.

În consecință, tâlcul adânc al momentelor pe care le trăim acum, umanitatea, lecția pe care trebuie să o învățăm bine, aceasta este: necesitatea unui examen interior, personal, profund. Nevoia de a redescoperi și cultiva piscurile sublime ale vieții, în iubire și dăruire deplină față de Dumnezeu și față de aproapele.

Dacă, potrivit cuvintelor lui  Dostoievski: „Frumusețea va mântui lumea!”, atunci iubirea este cea care îi deschide acesteia calea și îi luminează drumul.

Pe aceasta suntem chemați să o dobândim și să o cultivăm la vreme de bucurie, dar și de necaz; de sănătate sau de boală personală ori colectivă; de încercare și frământare sau de liniște lăuntrică și pace sufletească! Model suprem și sublim ne este Hristos Domnul Care, nevinovat fiind, S-a jertfit pentru noi și pentru a noastră mântuire!