Când Dumnezeu nu răspunde la comenzi

Puncte de vedere

Când Dumnezeu nu răspunde la comenzi

Dacă postul ne așează corect în fața lui Dumnezeu, rugăciunea ne pune în legătură cu Acesta. Ne conectează la „satelitul Doamne”.

Cuvântul Dumnezeu cred că e printre cele mai familiare cuvinte. Dar avem noi o idee clară asupra conținutului acestui cuvânt? Îl învățăm de mici, dar ceea ce învățăm corespunde realității? Trăim cu impresia că atunci când vorbim despre Dumnezeu știm precis la ce (sau la Cine) ne referim. Nu cred că este cineva care să recunoască, onest, că atunci când face vreo referire la Dumnezeu o face așa, pe bâjbâite. Că habar n-are, de fapt, despre Cine e vorba. Cele mai grăitoare sunt momentele în care lui Dumnezeu I se pun în cârcă toate relele de pe lumea asta. Sau când este interpelat dur cu privire la neintervenția Sa în lume, spre a stopa răul sau pentru a produce un bine oarecare. Plasăm în „fișa postului” unui Dumnezeu de serviciu atribuții pe care le inventăm după mintea noastră și despre care avem apoi pretenția să corespundă realității. O, dacă am avea simțul ridicolului...

Dar nu numai nouă ni se întâmplă astfel de lucruri. Nu numai noi, oamenii începutului de mileniu III, ne lăsăm seduși de ispita de a ne crea un dumnezeu după mintea noastră, în loc de a căuta să ne întâlnim cu „Cel ce este” (Ieșirea 3,14). Lucrul acesta s-a întâmplat și înaintea noastră, inclusiv contemporanilor lui Iisus din Nazaret. Astăzi, în Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului), în bisericile ortodoxe, se relatează la Sfânta Evanghelie un moment (de la Matei 17, 14-23) oarecum derutant chiar și pentru credinciosul familiarizat cu Scriptura. Coborând de pe muntele Taborului, Iisus este întâmpinat de tatăl unui copil lunatic (era posedat de diavol care, pentru a deruta pe cei din jur cu privire la prezența sa în copil, se manifesta în funcție de fazele lunii). Acest tată îndurerat de vederea atâtor chinuri la care era supus copilul său (își făcea rău, sub influența demonului, aruncându-se în foc sau în apă) a cerut ucenicilor lui Hristos să îl vindece. Numai că aceștia nu au putut. Ce să mai înțeleagă cititorul Scripturii, având în vedere că a citit cu câteva capitole mai înainte: „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10,1)? Că Mântuitorul nu le-a dat, de fapt această putere? Că ea este limitată și nu operează asupra tuturor demonilor? Sau că ucenicii au pierdut între timp puterea primită nu cu multă vreme în urmă?

Explicația ne-o oferă tot Hristos care îi ceartă pe cei de față (inclusiv pe ucenici) numindu-i „neam necredincios și îndărătnic”. Dar în ce constă necredința lor? Și în ce constă îndărătnicia? Răspunsul la aceste întrebări este strâns legat de considerațiile de la începutul articolui. Ucenicii au primit această putere și au ajuns să creadă că este suficient să o invoce pentru ca ea să fie eficientă. L-au transformat pe Dumnezeu Fiul, care le dăduse acest dar al tămăduirii, într-un soi de mașină de vindecat oameni, ei fiind, cum se spune, „la butoane”. Au crezut că e de ajuns să comande și, în mod automat, dorința să li se împlinească. L-au transformat oarecum pe Dumnezeu într-un „agent sanitar” și s-au mirat când au realizat că a venit un moment în care acesta nu mai răspunde la solicitări. S-au îndărătnicit în credința într-un Dumnezeu care acționează mecanic, pe bază de legi stabilite o dată pentru totdeauna, nu ca o Persoană conștientă, care are libertatea de a oferi (sau nu) daruri. Și, după ce Iisus vindecă pe copil, ei se simt cumva îndreptățiți să-I ceară socoteală: „De ce noi n-am putut să-l scoatem (pe demon, n.n.)?”

Un apendice al minții noastre?

Răspunsul Domnului e unul valabil și pentru noi, cei de azi. În primul rând El le reproșează ucenicilor „puțina credință”, nici măcar cât un bob de muștar. Credința în dumnezeirea Sa nu a fost un lucru ușor de dobândit nici chiar pentru cei mai apropiați dintre ucenici. Petru, care văzuse slava lui dumnezeiască pe Tabor, la schimbarea la față, avea să se lepede de El și să fie neîncrezător la auzul veștii că Iisus a înviat. Așa încât nu e de mirare că nici ceilalți ucenici nu au crezut că El chiar este Dumnezeu decât după multe dovezi, după multe și mari minuni. Dar noi, cei de azi, credem cu adevărat că Iisus, omul care a trăit pe pământ acum aproximativ două mii de ani, este Dumnezeu atotputernic? Că este Domnul - adică Stăpânul cerului și al pământului -, fiindcă lui I s-a dat toată puterea (Matei 28,18)? Dacă am crede, am căuta să fim cu El clipă de clipă, să-L întâlnim cu adevărat, mai ales în taina împărtășaniei.

Iar dacă am crede în El și am căpăta, prin mila Lui, puterea de a face minuni, atunci ar trebui să avem în vedere că fără post și rugăciune există ispita de a uita de unde ne vine această putere și, lăsându-ne biruiți de gândul că ar fi de la noi sau că ni se cuvine, am pierde harul ce ni s-a dat. Postul ne ajută să facem ordine în viața noastră, să punem pe cele duhovnicești mai presus de cele materiale. Iar dacă postul ne așează corect în fața lui Dumnezeu, rugăciunea ne pune în legătură cu Acesta. Ne conectează la „satelitul Doamne”, cum îi place să spună adesea Părintelui Rafail Noica, fiul cunoscutului filosof Constantin Noica. Abia așa, îndreptați, conectați în permanență la Dumnezeu și conștienți că El e Cel care lucrează, iar noi suntem doar cei care Îl acceptăm să lucreze prin noi, vindecați fiind noi înșine... abia așa putem să vindecăm și pe alții.

Până atunci, cel mai mare pericol la adresa posibilității noastre de a ne întâlni cu Dumnezeul Cel Viu o reprezintă propriile noastre reprezentări despre El. Preferăm să ne încredem în judecata noastră și să-L reducem la o serie de idei care izvorăsc din capul nostru în loc să îndrăznim a-L întâlni pe viu, a intra în dialog cu El. Hristos a venit pe pământ, luând chip de om, ca noi să renunțăm la a mai căuta pe Dumnezeu acolo unde nu este. Să renunțăm la a-L transforma pe Dumnezeu într-un aparat de împlinit dorințe: „Doamne, dă-mi sănătate”, „Doamne, dă-mi să câștig la loto”, „Doamne, ajută-mă să iau examenul” șamd. Hristos nu răspunde la comenzi, fie ele și adresate într-un limbaj bisericesc, ci la rugăminți adresate de cei care dovedesc că se încred în El deplin. Altminteri, nu ar mai fi Dumnezeu, ci un apendice al minții noastre.