Chiar vrei să fii fericit?

Fără vederea lui Dumnezeu, chiar şi persoana celui pe care o strâng în braţe şi o sărută e foarte, foarte departe. Iar ceea ce ating ei cu inima e tocmai acea distanţă opacă, acel zid dinlăuntrul lor: marele zid al păcatelor.

            Fericiţi cei cu inima curată, spune Hristos, adăugând: că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu.

            Multora, şi mai ales adolescenţilor, fericirea aceasta nu le spune mai nimic. Pentru ei fericirea e, în genere, mult mai aproape şi mai palpabilă: el sau ea. Nu vor să-L vadă pe Dumnezeu: nu e urgent, nu se impune, e vârsta altor vederi; vor să-şi vadă iubitul sau iubita, plus gaşca de prieteni şi accesoriille electronice. Nu au pretenţii aşa de mari de la viaţă ca vederea lui Dumnezeu…

            Totuşi ar trebui să ştie ceva. Căci noi, cei care suntem deja la a doua sau a treia adolescenţă, le suntem datori. Dacă-i iubim, trebuie să-i avertizăm: fără vederea lui Dumnezeu nu-şi pot vedea nici aproapele. Fără vederea lui Dumnezeu, chiar şi persoana celui  pe care o strâng în braţe şi o sărută, e foarte, foarte departe. Iar ceea ce ating cu inima e tocmai acea distanţă opacă, acel zid dinlăuntrul lor: marele zid al păcatelor. Iar magica poveste de iubire ce-ţi încântă sufletul e la fel de consistentă, de reală ca şi halucinaţia unui drogat sau vedeniile unui comatos. Cum pot face asemenea afirmaţii scandaloase?

            Dumnezeu este Lumină. Este lumina care luminează oamenii. Dinlăuntru spre în afară. Şi e singura lumină în care se poate vedea persoana: a ta şi a celuilalt. Un om care nu-L vede pe Dumnezeu nu are acestă lumină aprinsă înlăuntrul lui. Pentru că ochiul inimii, cel cu care poate fi văzut Dumnezeu, nu este deschis. Este murdar, urduros, încleiat. Este tot atât de sensibil ca talpa piciorului. Când acest ochi se deschide, Lumina intră înlăuntrul lui şi îi umple fiinţa până dă pe dinafară. Lumina intrată prin inimă se revarsă pe chipul lăuntric al aproapelui. Şi e o lumină care iubeşte, singura care poate îmbrăţişa şi săruta sufletul celuilalt… Fără ea rămâne doar atingerea trupurilor cu tot cortegiul de reacţii strict psiho-fiziologice care după o lună sau două dispar transformând doi îndrăgostiţi la nebunie în doi ciocli reci care îşi îngroapă iubirea ca pe un idol care nu mai răspunde la rugăciuni…

            Bine, bine vor spune cei vag avizaţi sau apărătorii Ortodoxiei fără vârste spirituale: vederea lui Dumnezeu e desăvârşirea. Nu e la îndemâna oricui. Trebuie mulţi ani, zeci de ani de asceză dură şi călăuzire duhovnicească de mare probitate ca să se ajungă acolo: trebuie să te faci monah sau pustnic! Aceşti oameni încep cu sfârşitul. Şi sfârşitul sperie. Şi de obicei fac asta acei apărători ai Ortodoxiei cărora le lipseşte începutul.

            Ochiul lăuntric îl deschid ochii trupeşti. De fapt mintea care priveşte prin ochii trupeşti la Dumnezeu. Căci Dumnezeu a luat trup şi S-a făcut om; tocmai pentru a putea fi văzut de toţi oamenii cu ochii lor din cap. Şi oamenii de azi îl pot privi cu ochii lor de carne în icoane şi-L pot auzi cu urechile lor citind Evangheliile sau ascultând Liturghia. Când mintea, pe baza celor văzute şi auzite, coboară în inimă strigând despre Iisus: Iată-L pe Dumnezeu!, în inima care crede se deschide ochiul ei tainic, ochiul care dă spre cele nevăzute. Dar e deschiderea dureroasă, chinuită, a unui ochi bolnav, infectat de murdăria în care a zăcut, în poate milioanele de imagini murdare cu care lumea ne împroaşcă zi de zi. Şi totuşi, lumina, cu ajutorul unui duhovnic, prin Taina Mărturisirii, pătrunde: mai întâi ca o flacără care începe să ardă şi să mistuie murdăria pe care o dorim curăţită. Şi când focul acesta poate redeveni lumină, inima îi simte căldura dumnezeiască, dragostea. Şi lacrimile de durere amestecată cu mângâiere, curgând, spală ochiul nostru lăuntric. Sunt lacrimile întâlnirii inimii cu Cel care a zidit-o cu ochi care să-L vadă.

            Poate cuvintele acestea sunt greoaie, poate imaginile plăsmuite din ele sunt stângace şi neclare. Poate limbajul e învechit. Un lucru însă se cuvine reţinut: priviţi Crucea până vedeţi dragostea lui Iisus! Ascultaţi-i cuvintele până Îi auziţi glasul! Apelaţi la ajutorul Bisericii pentru asta! Atunci sigur ochii şi urechile inimii au început să se deschidă. Şi puteţi, în sfârşit, să-l auziţi şi să-l vedeţi pe omul din faţa voastră. Aşa cum este…

            Ca să poţi iubi cu adevărat ai nevoie de o inimă curată. Şi numai Hristos ţi-o poate dărui. Pentru că numai El poate ierta păcatele şi numai Sângele Lui curăţeşte de orice întinăciune.

            Dacă chiar vrei să fii fericit...

De la același autor

Ultimele din categorie