Creştinism gadarean?

Să ştii că mulţi tineri ne privesc cu scârbă, ca pe o altă turmă de porci care se aruncă, nu pe ritm de heavy metal, ci pe muzică bizantină, în marea egoismului. Tot ce ne-a dat Hristos e dragostea Lui: din ea să ne săturăm sufletele şi cu ea să-i căutăm pe cei flămânzi şi însetaţi de iubire.

„Să le deschizi ochii ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit prin credinţa în Mine” (Fapte 26, 18)

Evanghelia de azi poate fi socotită o ilustraţie puternică şi lipsită de orice echivoc la autenticul duh creştin, exprimat de cuvântul Sf. Ev. Ioan:„Pentru acesta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8).

Aş vrea să revedem împreună, cititorule, filmul unei ilustraţii vii a acestei evanghelii, aşa cum l-a trăit un prieten, membru al unei asociaţii creştine de tineret:

… Şi intrând în barul din subsolul Casei de cultură, m-au întâmpinat doi rockeri, pletoşi, tricouri negre cu Bestia, 666 şi alte chestii horror pe piepturi, cu priviri întunecate şi pumnii strânşi pe lângă şolduri.

- Ce faci, bă, aici?

- Ce să fac? Împart nişte invitaţii…

- Ce invitaţii?

- La o manifestare creştină pentru adolescenţi…

- Ceee?

Tipul mai solid m-a luat de guler. Celălalt, rânjea. Amândoi mă impingeau cu trupurile spre un colţ mai întunecat.

- Ai încurcat-o, mârâi unul dintre ei, te aducem jertfă lui Satan….

Mi-au mai spus câteva chestii care trebuiau să mă bage în sperieţi, dar eu, bizar, mă simţeam în siguranţă, aproape că-mi venea să râd. Ba chiar simţeam afecţiune pentru ei, îmi erau simpatici şi toate bazaconiile oculte pe care mi le spuneau le tratam ca pe nişte copilării…

- Ce, bă, râzi de noi? gemu scrâşnit unul din ei.

M-a împins în colţul unui separeu şi m-au încadrat. Eu mi-am pus invitaţiile pe o masă şi am început să le spun:

- La etaj, vinerea asta va fi o conferinţă cu tema „HRISTOS şi TINERII”. Am coborât să văd dacă voi ştiţi ceva, dacă aţi văzut afişul de la intrare. Voi sunteţi, cum s-ar spune, nişte invitaţi speciali…

După ce s-au gândit un pic, cu un ton care se voia superior mi-au spus:

- O să venim, băăă… Şi rânjind, adăugară cu satisfacţie: O să venim să facem băşcălie… Şi-şi însoţiră rânjetele cu semnul acela făcut din degete în forma coarnelor. Acum tai-o că ne supărăm de-adevăratelea…

I-am salutat şi m-am îndreptat spre ieşire. Sunt vreo zece trepte până la uşa dublă care desparte acel loc sordid de marele hol de la intrarea în clădire… Undeva pe la mijlocul scării m-a ajuns patronul barului, însoţit de unul dintre băieţii care serveau la mese. M-au împins fără o vorbă spre culoarul wc-urilor. Şeful m-a prins de guler şi scrâşnind şi înjurându-mă de mamă, mi-a spus:

- Îmi strici afacerea, îmi deranjezi clienţii, sectar nenorocit…

I-am spus că nu sunt sectar, ci ortodox, dar m-a privit cu ură şi m-a strâns şi mai tare de guler. Înainte de a-mi da drumul cu un gest plin de silă, m-a ameninţat cu bătaia şi mi-a zis că Ortodoxia e la biserică, nu în baruri sau pe străzi, că numai sectanţii fac aşa…

După câteva zile, când am mers la Sfânta Liturghie, l-a sfârşitul predicii, preotul a pomenit printre donatorii pentru casa praznicală aflată în construcţie şi numele acestui patron de bar. L-am văzut plin de mândria de a fi un bun creştin...

Nu am nimic cu acest om, nici o aversiune, ba chiar ne salutăm când ne întâlnim. Dar mă doare că sunt mulţi în biserica noastră care cred la fel ca el: că Hristos a devenit un personaj al concepţiei lor despre viaţă, că nu mai merge în Gadara să scoată demoniii pe care cultura satanistă de azi îi bagă în oameni şi mai ales în tineri. Un fel de nepăsare acoperită de smerenie. Unii susţin că numai sfinţii trebuie să facă asta, lăsând exclusiv clerului pornirile celei mai elementare iubiri de aproapele. Iar clerul e copleşit de o grămadă de probleme administrative…

Mă doare că Ortodoxia este pentru mulţi apa sfinţită în care, ca odinioară Pilat, se spală pe mâini de orice fărâmă de atitudine creştină, o mască a egoismului, o justificare pioasă a individualismului. Nu e oare cea mai mare nenorocire să mori fără a cunoaşte puterea Numelui lui Hristos şi a Sfintelor Taine, a iubirii care ne-a fost dăruită prin ele şi care se arată atunci când te încrezi în harul lor pentru un gest de iubire faţă de un semen? Cum să nu rămână Hristos, Dumnezeu cel întrupat, tot un Dumnezeu de dincolo de stele, un paznic al confortului şi prosperităţii noastre asemenea idolilor păgâni, într-un creştinism practicat doar în acest scop şi adaptat cu totul iubirii de sine şi instinctului de conservare?

Ne adunăm în biserici să cerem milă, spunem de sute de ori „Doamne miluieşte” dar când ieşim suntem, cel mai adesea, nemiloşi şi duri, legişti şi ipocriţi ori plini de spaime nefireşti… ca şi cum mila nu s-ar înmulţi dăruind-o mai departe şi altora, binevestindu-l, prin ea, pe Hristos. În spaţiul public devenim timizi, de-a dreptul fricoşi. Credem în Hristos în mod necreştin, superstiţios, pentru noi, nu pentru El, din interes, nu din dragoste. Pentru bunătăţile lumii de aici, nu pentru Împărăţia lui Dumnezeu… La ce să-i chemăm pe tineri la biserică, când noi înşine, stând acolo, Îl rugăm pe Hristos să nu vină mai aproape dacă asta ne pune în pericol confortul şi prosperitatea?

Să ştii că mulţi tineri ne privesc cu scârbă, ca pe o altă turmă de porci care se aruncă, nu pe ritm de heavy metal, ci pe muzică bizantină, în marea egoismului. Tot ce ne-a dat Hristos e dragostea Lui: din ea să ne săturăm sufletele şi cu ea să-i căutăm pe cei flămânzi şi însetaţi de iubire.

Ştii, cei doi rockeri au venit la conferinţă, apoi la biserică… Apoi s-au dus să se spovedească la o mănăstire… Şi fiindcă ne-am împrietenit, mi-au mărturisit că numai la mănăstire au găsit un părinte care să aibă îndrăzneala de a-i primi cu dragoste. Doar acest părinte i-a convins, prin felul în care i-a primit, că Dumnezeul creştinilor este iubire. Căci în oraş au trecut prin mari ispite cu preoţi care-i tratau cu suspiciune şi cu o mare răceală.

Rare sunt parohiile în care comunitatea să nu semene mai degrabă cu poporul gadarean din Evanghelie, decât cu Biserica lui Hristos pe care au întemeiat-o apostolii… Dacă Hristos-ul dragostei, nu hristosul imaginat de noi şi conformat nevoilor noastre egoiste, pătimaşe, ar veni astăzi în oricare din parohiile din oraş, ar fi primit de credincioşi aşa cum L-au primit gadarenii: ca pe un pericol pentru creştinismul lor...

Am vrut să-i spun un cuvânt de mângâiere şi să-i pun o mână prietenească pe umăr. N-am putut nici una, nici alta. Inima şi  mâna îmi erau pironite de cuvintele pe care le spusese…  Şi mai ales de lacrimile pe care încerca, cu stângăcie, să şi le ascundă.

După ce ne-am despărţit, mi-am amintit testamentul duhovnicesc al unui preot martir contemporan, Daniel Sâsoev:„Dacă vreţi, noi, creştinii, suntem terorişti. Suntem membrii unei armate de rebeli împotriva stăpânitorului acestui veac, împotriva diavolului. Bisericile sunt centrele de comunicaţii. Acolo primim indicaţii de la cartierul general (Evanghelia), întăriri (Sfânta Împărtăşanie), ne sprijinim comunicând între noi. Învăţăm cum să comitem corect actele teroriste împotriva diavolului, prin fapte bune…”

De la același autor

Ultimele din categorie