Înainte de a se încheia cântarea Canonului celui Mare al Sfântului Andrei Criteanul, auzim cuvintele acestea: „Un tâlhar Te-a hulit, iar un tâlhar Te-a cunoscut Dumnezeu. Că amândoi împreună pe cruce erau răstigniți. Dar, o, mult Milostive, ca și tâlharului celui credincios care Te-a cunoscut pe Tine Dumnezeu, deschide-mi mie ușa slăvitei Tale împărății” (Cântarea a 9-a). Ca o aducere aminte despre tâlharul ce ne locuiește. Uneori răutăcios și frustrat, alteori smerit și iubitor de Cel fixat pe cruce în cuiele-păcatele noastre. Uneori neîndurător asupra vieții aproapelui care prin moartea Sa vindecă de păcate viața noastră și fixează pragul Împărăției pe buzele noastre. Care pot înjura pe Dumnezeu ori pot răspunde cu sinceritate chemării Sale. E tainică așezarea aceasta în Canon. Ca o aducere aminte că nu, nu suntem noi Hristos, oricât de puri și nevinovați ne-am da. Că purismul nu este decât o formă de exaltare a tâlharului vinovat care nu iartă nevinovăția Dumnezeu-Omului. Iar păcătosul îndrăgostit cu sinceritate de puterea de a ierta a lui Dumnezeu are parte de ea. Primește răspunsul sincer al Mântuitorului: Astăzi vei fi cu Mine în Rai!

Unii folosesc sintagma „tâlhar pocăit”, crezând că e loc pe ultima sută de secunde de un troc cu Hristos. Intenția exemplului tâlharului pocăit nu este aceea de a întinde la nesfârșit spre sfârșit pocăința. Cine nu are inima bună pe parcursul vieții nu primește inimă înnoită de pocăință la sfârșit. Iar ideea că abia acolo, pe lemnul Crucii, află tâlharul despre Hristos e un pic neatentă la context. Nu uit niciodată că pe Cruce e colegul de celulă din casa lui Caiafa. Ultimul dintre învățăceii Săi, pentru că mi-e greu să cred că Domnul Hristos a trăit ultima noapte în așteptarea Patimilor dormind ca un neisprăvit fără simțul momentului. Nici temător zgribulit în neputință. Ci pur și simplu simt că a continuat să însuflețească doi oameni ce plecau spre neînsuflețire. De altfel, Tradiția – Evangheliile apocrife și un text despre Viața Maicii Domnului pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul avea să-l folosească în contextul Fugii în Egipt al Mântuitorului însoțit de ai săi, impresionanții Săi păzitori de viață omenească – consemnează două momente importante care le leagă istoriile personale cu Hristos celor doi. 

Prima e legată de milostivirea unei femei atinse de lepră ce avea un copil atins de lepră dar care, văzând oboseala Fecioarei Maria, încălzește apă pentru a-L îmbăia pe micuțul Iisus și o invită să-și îmbăieze Pruncuțul. La vremea scăldatului Pruncului Iisus, copilul femeii scapă de sub supraveghere și se joacă cu palmele în apă. Atingând apa, lepra se vindecă. Femeia primește și ea vindecare, spălându-se cu apa aceea sub ochii zâmbitori ai Maicii Domnului. Familia aflată în graba fugii pleacă. În zori, soțul femeii vine acasă și aruncă, de departe, un sac de merinde. Femeia iese însă vestind soțului său vindecarea casei sale. Omul se pocăiește și mulțumește cu dragoste mare lui Dumnezeu. Mai ales că aproape de zori și el trăise un moment de „înmuiere de inimă”. Trei oameni străbătând deșertul îl puseseră în mare cheltuială. Era cu ceilalți tâlhari și păzea cu unul dintre ei grupul întreg ce se odihnea. La vremea celei din urmă străji din noapte s-au ivit călătorii. Un Prunc ținut în brațe de o femeie din cale afară de frumoasă, conduși prin noapte de un bărbat ce părea fără apărare. Calculul era simplu. Copilul ucis, bărbatul ucis, iar femeia răpită și vândută a doua zi în piață, în Gaza ori dusă mai departe, către Alexandria. Erau gândurile tâlharului ce păzea cu el. Ba chiar, câteva clipe, fuseseră gândurile lui. A stat însă și a ascultat gângăvitul Pruncului și un soi de săgeată nevăzută i-a rănit cu iubire inima sa ostenită de hoție și de durere pentru soția și fiul său bolnavi de lepră. Și atunci a negociat cu celălalt. A dat 30 de arginți pentru Prunc, Femeie și Bărbatul ce părea, după tandrețea gesturilor, logodnic femeii și tată grijuliu Pruncului. Treizeci de arginți – prețul răscumpărării celui ce avea să fie vândut pe treizeci de arginți.

Cu aceștia doi – spune povestea – avea să se întâlnească Hristos Domnul în noaptea dinaintea Răstignirii. Și acolo, în văgăuna ce ținea loc de arest, avea să le aducă aminte de momentul din trecut. Doar că și acolo, în genune, numai omul cu inima bolnavă de iubire avea să afle vindecarea prin mărturisire. Căci tâlharul pocăit mustră pe cel ce credea totul de vânzare și mărturisește smerit: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!

Pocăința se vădește a fi iubire în așteptarea minunii Întâlnirii cu Hristos. Nu-i pentru cei cărora li se pare că li se cuvine totul și că pot cumpăra totul. Nu știm dacă aceste amănunte sunt pertinente istoric dar, în mod cert, descoperă adevărul că pocăința este un parcurs din care nu putem lipsi. Hristos nu ne dictează pocăința, ci ne-o dăruiește prin răbdarea Sa. Nu ne lasă lipsiți de El în efortul făcut de noi ca să-i fim colegi de Cruce. De aceea, vă încurajez să îndrăzniți! Sporiți zilnic în colegialitatea cu Crucea! Răspunsul Mântuitorului merită.